Derby, am adăugat eu. Ce fantastică ironie a sorţii! Când un oraş întreg e ars până la temelii şi sunt omorâţi zeci de mii de oameni, acest soldat amărât din infanteria americană e arestat în mijlocul ruinelor pentru că a luat un ceainic. Pe deasupra mai e şi trimis în judecată şi târât în faţa plutonului de execuţie!

- Hîm ! făcu O'Hare.

- Ce părere ai, nu crezi că ăsta e punctul culminant?

- Habar n-am, nu mă pricep, ripostă el, tu eşti scriitor, nu eu.

Ca un adevărat specialist în gradarea acţiunii şi a emoţiilor, în arta caracterizării şi a dialogului, în realizarea momentelor de suspans şi a marilor confruntări, am schiţat de mai multe ori această povestire despre Dresda. Cea mai reuşită variantă, sau în orice caz cea mai frumoasă, a fost cea aşternută pe dosul unui sul întreg de tapet.

Am folosit creioanele colorate ale fiicei mele -cîte o culoare pentru fiecare personaj principal. Un capăt al sulului marca începutul povestirii, celălalt capăt, sfârşitul, iar tot ce era între ele forma cuprinsul. O linie albastră se intersecta cu una roşie, apoi cu una galbenă, iar într-un anume punct linia galbenă se întrerupea brusc, căci personajul reprezentat prin linia galbenă se sfârşea din viaţă. Şi aşa mai departe. Distrugerea Dresdei era marcată printr-o bandă verticală de linii portocalii haşurate, şi toate celelalte linii care se mai aflau încă în viaţă traversau această bandă, continuându-şi drumul în cealaltă parte.

Sfârşitul, locul unde se opreau toate liniile, fusese un câmp de sfeclă pe malul Elbei, la marginea oraşului Halle. Plouă cu găleata. În Europa războiul se terminase de câteva săptă-mîni. Aliniaţi în şiruri lungi, păziţi de soldaţi ruşi, stăteam cu toţii - englezi, americani, olandezi, belgieni, francezi, canadieni, sud-africani, neo-zeelandezi, australieni, mii de oameni în aşteptarea apropiatei clipe când nu vom mai fi prizonieri.

Iar de cealaltă parte a câmpului se aflau mii de ruşi, polonezi, iugoslavi şi aşa mai departe, păziţi la rândul lor de soldaţi americani.

Schimbul se petrecu acolo, în ploaie - unu contra unu. O'Hare şi cu mine şi încă mulţi alţii ne-am urcat în spatele unui camion american. O'Hare nu luase cu el nici un suvenir. Restul, aproape toţi aveam câte ceva. Eu eram, şi încă mai sunt, fericitul posesor al unei săbii de paradă Luftwaffe. Un american mărunţel şi năbădăios, pe care în această carte îl voi numi Paul Lazzaro, căra o cantitate apreciabilă de diamante, smaralde, rubine şi aşa mai departe. Le luase de la morţii din beciurile Dresdei. Aşa merg lucrurile.

Un englez sărac cu duhul, care nu ştiu prin ce împrejurare reuşise să-şi piardă toţi dinţii, îşi păstra suvenirul într-un sac din pânză de cort. Sacul se lăfăia exact pe labele picioarelor mele. Din când în când englezul arunca în sac o privire iscoditoare, iar apoi îşi rotea ochii şi gâtul uscăţiv în toate direcţiile, încercând să surprindă dacă nu cumva cineva se uită cu lăcomie la sacul său. Şi mai sălta un picuţ sacul pe bătăturile mele.

La început crezusem că e un gest întâmplător, dar mă înşelam. Omul simţea neapărat nevoia să arate cuiva ce are în sac şi ajunsese la concluzia că poate avea încredere în mine. Când privirile noastre se întâlniră, îmi făcu semn cu ochiul şi desfăcu gura sacului. Înăuntru se vedea o machetă din gips a Turnului Eiffel. Era vopsită în auriu. În mijloc avea fixat un ceas.

- Nu-i aşa că-i de milioane?! exclamă el.

Am fost transportaţi cu toţii la un centru de recuperare în Franţa, unde am fost îndopaţi cu ciocolată şi tot felul de milkshake şi mâncăruri consistente, până ne-am făcut rotofei ca nişte prunci. După aceea am fost expediaţi la casele noastre şi eu m-am însurat cu o fată drăguţă, care era şi ea rotofeie ca un prunc.

Curând am făcut şi noi pruncii noştri.

Şi acum sunt toţi oameni în toată firea, iar eu am ajuns un babalâc răsuflat, cu amintirile mele şi cu pachetele mele de Pali Mall. Mă numesc Yon Yonson, lucrez în Wisconsin, la o fabrică de cherestea.

Uneori noaptea târziu, după ce nevastă-mea se culcă, încerc să mai caut la telefon vechi prietene din tinereţe.

- Daţi-mi, vă rog, numărul doamnei Cu-tare-şi-Cutare. Cred că locuieşte pe strada Cutare-şi-Cutare, mă străduiesc să explic telefonistei.

- Regret, domnule, dar numele nu figurează printre abonaţi.

- Mulţumesc, domnişoară. Nu face nimic, mulţumesc foarte mult.

Uneori dau drumul câinelui să iasă afară sau să intre în casă şi atunci mai schimb o vorbă cu el. Îi dau a-nţelege că ţin la el, iar el îmi dă a-nţelege că şi el ţine la mine. Pe el nu-1 deranjează mirosul de iperită şi roze.

- Eşti un câine tare bun, Sandy, îl laud eu. Un câine pe cinste.

Alteori deschid radioul şi ascult câte o emisiune de dezbateri transmisă de la Boston sau New York. Numai muzică să nu fie. Când beau mult, nu pot să suport muzica.

Mai devreme sau mai târziu mă bag în pat, dar nevastă-mea mă întreabă cât e ora. Uneori nu ştiu nici eu şi atunci îi spun:

- Habar n-am!

Câteodată mă gândesc la studiile mele. După cel de-al doilea război mondial am urmat o vreme cursurile Universităţii din Chicago. Studiam antropologia. Pe vremea aceea ni se spunea că nu există nici o diferenţă între oameni. Poate că încă se mai predau asemenea treburi.

O altă teorie care se preda era aceea că nu există oameni răi, ridicoli sau dezgustători. Nu mult înainte de-a muri, tatăl meu a făcut următoarea observaţie:

- Ştii că printre personajele tale nu se numără nici o secătură?

L-am lămurit că asta se datora celor învăţate la colegiu, după război.

În timp ce studiam să devin antropolog, lucram şi ca reporter la Biroul de ştiri din Chicago pentru rubrica „faptul divers", câştigând douăzeci şi opt de dolari pe săptămâna. O dată m-au schimbat din tura de noapte în cea de zi şi am fost nevoit să muncesc şaisprezece ore fără întrerupere. Biroul nostru era subvenţionat de toate ziarele din oraş, precum şi de Associated Press, United Press International şi alte asemenea mari agenţii de presă. Aveam dreptul să ne culegem ştirile de la secţii de poliţie, tribunale,