pompieri, Paza de coastă a lacului Michigan şi din alte asemenea surse. Legătura dintre noi şi instituţiile care ne patronau se realiza prin intermediul unor tuburi pneumatice trase pe sub străzile oraşului Chicago.

Reporterii transmiteau ştirile telefonic unor secretari tehnici cu căştile pe urechi, şi aceştia le imprimau pe hârtie specială. Apoi ştirile erau mimeografiate şi băgate în nişte capsule din cupru şi catifea pentru a fi înghiţite de tuburile pneumatice. Cei mai înverşunaţi secretari tehnici şi reporteri erau femeile, care preluaseră respectivele posturi de la bărbaţii plecaţi pe front.

S-a nimerit ca prima mea relatare telefonică să trebuiască s-o dictez unui asemenea exemplar de femeie afurisită. În această relatare mă refeream la un tânăr veteran de război, care primise o slujbă de liftier în clădirea veche a unei instituţii. Uşa de la parter a liftului, unul din primele modele, era o adevărată dantelărie din fier forjat. Viţe de iederă metalică şerpuiau prin împletitura de fier, iar pe o rămurea, tot din fier, poposeau două turturele din acelaşi metal.

Dorind să coboare la subsol, veteranul nostru trase uşa, puse în mişcare liftul, dar îşi agăţă din neatenţie verigheta într-unui dintre brizbi-zele acelea metalice. În următoarea fracţiune de secundă omul simţi că se înalţă în aer, podeaua liftului îi fugi de sub picioare, lăsându-se rapid în jos, iar acoperişul îl strivi ca pe-un gândac. Aşa merg lucrurile.

Prin urmare, am transmis toate acestea telefonic şi, când am terminat, fata care urma să imprime ştirea mă întrebă:

- Şi nevasta lui ce-a zis ?

- Nu ştie nimic, am lămurit-o eu, accidentul s-a întâmplat acum câteva minute.

- Atunci sun-o imediat şi ia-i o declaraţie.

- Cum?

- Spune-i că eşti căpitanul Finn de la poliţie şi că-i anunţi o veste tristă. Anunţă-i vestea şi vezi ce zice.

Am procedat întocmai. Sărmana femeie a zis cam tot ce mă aşteptam şi eu să zică. Aveau şi un copil mic. Şi aşa mai departe.

Când m-am întors la birou, colega mea, secretară, mă întrebă din pură curiozitate cum arăta omul strivit după ce fusese zdrobit de lift.

I-am dat amănunte.

- Te-a impresionat ? se interesă ea, ronţăind un baton de ciocolată Three Musketeers.

- Pe naiba! i-am răspuns eu. Ce ştii tu, Nancy? în timpul războiului am văzut lucruri mult mai îngrozitoare.

Încă de pe atunci toată lumea credea că scriu o carte despre Dresda. Pe vremea aceea în America nu se auziseră prea multe despre raidul aerian asupra Dresdei. Extrem de puţini americani ştiau că lucrurile fuseseră mult mai grave decât la Hiroshima, de pildă. Nici măcar eu nu bănuiam aşa ceva. Nu se făcuse prea multă publicitate.

S-a întâmplat ca la un cocteil să povestesc unui profesor de la Universitatea din Chicago despre acest raid, aşa cum îl văzusem eu, şi despre cartea pe care intenţionam s-o scriu. El făcea parte dintr-un fel de organizaţie numită Comitetul pentru probleme sociale. La rândul său, îmi povesti despre lagărele de concentrare, despre cum făcuseră nemţii săpun şi luminări din grăsimea evreilor şi aşa mai departe.

N-am fost în stare să rostesc decât „Ştiu, ştiu. Bineînţeles că ştiu."

Nu încape îndoială că acest al doilea război mondial înăsprise sufletele tuturor. Tocmai atunci m-am angajat şi eu la Serviciul de relaţii cu publicul al firmei General Electric din Sche-nectady, New York, înrolându-mă totodată pompier voluntar în localitatea Alplaus, unde mi-am cumpărat de altfel şi prima casă. Şeful meu era cel mai hain individ din câţi mi-a fost dat să întâlnesc. Fusese locotenent-colonel în cadrul Serviciului de relaţii cu publicul din Baltimore. Exact când mă stabilisem şi eu în Schenectady, şeful meu deveni membru al Bisericii reformate olandeze, o biserică la fel de aspră ca şi el.

Din când în când avea obiceiul să mă întrebe pe un ton sarcastic de ce n-am ajuns şi eu ofiţer, de parcă aş fi făcut ceva rău.

Şi eu, şi soţia mea ne pierduserăm rotunjimile de pruncuşori. Trăiam anii epocii costelive. Ne împrieteniserăm cu o mulţime de veterani costelivi cu neveste costelive. Ajunsesem la concluzia că cei mai simpatici veterani din Schenectady, cei mai cumsecade, şi care urau cel mai mult războiul erau cei care luptaseră efectiv cu arma în mina.

Cam în aceeaşi perioadă am scris şi Forţelor Aeriene, solieitînd amănunte cu privire la raidul asupra Dresdei, cine îl ordonase, motivul, câte avioane participaseră, care fuseseră rezultatele scontate şi aşa mai departe. Mi-a răspuns un individ care, ca şi mine, se ocupa de relaţii cu publicul. Îmi scria că regretă, dar că informaţiile cerute sunt încă strict secrete.

I-am citit nevestei mele scrisoarea şi-am exclamat:

- Strict secrete ? Dumnezeule, şi de cine le păzesc?

Pe vremea aceea făceam parte amândoi din Uniunea internaţională a federaliştilor. Acum nu mai ştiu nici eu ce suntem. Bănuiesc că telefonişti. Dăm telefoane peste telefoane - cel puţin eu, unul, dau o mulţime, până noaptea târziu.

La câteva săptămâni după ce i-am telefonat vechiului meu camarad de arme, Bernard V. O'Hare, m-am şi dus să-1 văd. Asta trebuie să se fi întâmplat cam prin 1964, în orice caz în anul când a avut loc ultimul Târg internaţional de la New York. Eheu, fugaces labuntur anni. Mă numesc Yon Yonson. În Stanbul un tânăr trăia...

Le-am luat cu mine pe fiica mea Nanny şi pe prietena ei cea mai bună, Allison Mitchell. Fetele nu mai ieşiseră niciodată din Cape Cod. Când au dat cu ochii de un râu, m-au rugat să oprim şi au coborât până la mal, unde au rămas o vreme cufundate într-o adâncă meditaţie. Nu mai văzuseră o apă aşa de îngustă şi de lungă, ba pe deasupra şi apă dulce. Era fluviul Hudson. În el se găseau crapi. Se puteau distinge cu ochiul liber. Erau de mărimea unor submarine atomice.

Am văzut şi cascade, torente care coborau sprintene de pe stânci în valea râului Delaware. Şi alte multe lucruri în faţa cărora trebuia să oprim pentru a le putea contempla în voie. Dar timpul trecea repede, obligându-ne să plecăm mai departe, mereu mai departe. Fetiţele purtau haine de sărbătoare: rochiţe albe şi pantofiori negri de lac, aşa încât lumea să exclame de cum le vedea ce drăguţe sunt. „E timpul să mergem, fetelor!" le