Se lăsase asfinţitul când am intrat să cinăm într-un restaurant italienesc, pentru ca la scurt timp după aceea să bat la uşa frumoasei case de piatră a camaradului meu Bernard V. O'Hare. Fluturam în mână o sticlă de whiskey irlandez, de parcă ar fi fost un clopoţel cu care anunţam masa.

Am făcut cunoştinţă cu Mary, soţia amicului meu, căreia îi dedic această carte. I-o dedic şi lui Gerhard Miiller, taximetristul din Dresda. Mary O'Hare este infirmieră, meserie minunată pentru o femeie!

Mary admiră fetiţele, apoi le prezentă copiilor ei şi îi trimise pe toţi sus să se joace şi să se uite la televizor. De-abia după plecarea copiilor am simţit că Mary nu mă place sau că ceva o deranjează în legătură cu vizita noastră. Era politicoasă, dar rece.

- Aveţi o casă frumoasă, confortabilă, am spus eu - şi într-adevăr aşa era.

- V-am aranjat un loc unde puteţi vorbi în tihnă, spuse ea.

- Perfect! am exclamat eu.

Îmi şi imaginam două fotolii de piele aşezate în faţa căminului, într-o cameră cu lambriuri de lemn, unde doi bătrâni soldaţi ca noi să poată bea un păhărel şi trăncăni în linişte. Dar ea ne rezervase bucătăria. Aşezase două scaune cu spetează tare lângă o masă cu tăblie de porţelan alb. Lumina unui bec de două sute de waţi fixat deasupra mesei se reflecta pe suprafaţa de porţelan, orbindu-te fără milă. Mary ne pregătise o sală de operaţie. Pe masă pusese un singur pahar, pentru mine, şi preciza că de la război încoace bărbatul ei nu mai are voie să bea nici un fel de tărie.

Aşadar, ne-am aşezat. O'Hare părea stânjenit, dar nu-mi dădea nici o explicaţie. Nu-mi puteam imagina de ce prezenţa mea o irita pe Mary aşa de tare. Eram familist, căsătorit o singură dată. Nu eram beţiv. Nu-i făcusem nici o porcărie soţului ei în timpul războiului.

Ea îşi turnă o sticlă de Coca-Cola şi trânti cu zgomot tăviţa cu cuburi de gheaţă în chiuvetă de inox. Apoi dispăru într-un ungher al casei. Dar tot nu se potoli. Începu să se foiască prin toată casa, deschizând şi trântind uşile, mişcând până şi mobilele din loc ca să-şi domolească furia.

L-am întrebat pe O'Hare cu ce greşisem că să-i aduc soţia într-o asemenea stare.

- Stai liniştit, zise el. Nu-ţi face probleme. Mary n-are absolut nimic cu tine.

Drăguţ din partea lui, dar minţea. Era clar că numai eu eram de vină.

Prin urmare, am încercat s-o uităm pe Mary şi să ne depanăm amintirile din război. Eu mai trăgeam câte o duşcă din băutura adusă. Din când în când chicoteam amândoi sau izbucneam într-un râs forţat, ca şi cum am fi redescoperit în memorie istoriile din timpul războiului, dar de fapt nu reuşeam să ne amintim nimic mai de Doamne-ajută. O'Hare îşi aduse aminte de un individ care înainte de bombardament se rătăcise la Dresda într-o pivniţă cu vinuri, obli-gîndu-ne să-1 transportăm acasă într-o roabă. Asta nu prea era subiect pentru o carte. Eu mi-am amintit de nişte soldaţi ruşi care prădaseră o fabrică de ceasuri. Mergeau într-o căruţă trasă de un cal. Căruţa era plină de ceasuri, iar ei erau beţi criţă şi fericiţi. Fumau nişte ţigări imense pe care şi le confecţionaseră din hârtie de ziar.

Cam atât în privinţa amintirilor. Cât despre Mary, ea continua să facă zgomot. În cele din urmă reveni în bucătărie ca să mai bea o sticlă de Coca-Cola. Îşi luă o altă tăviţa cu gheaţă din frigider şi o trânti şi pe asta în chiuvetă, deşi mai rămăseseră o mulţime de cuburi din prima tăviţă.

Apoi se întoarse spre mine ca să-mi dau seama cât era de supărată şi că era supărată pe mine. Vorbea de una singură, aşadar ce spunea nu era decât un fragment dintr-o conversaţie mult mai amplă.

- Pe vremea aia eraţi nişte copii! pufni ea.

- Cum adică? am întrebat-o eu.

- Când aţi plecat la război eraţi toţi nişte copii - că ai noştri, care se joacă aici sus!

Am dat din cap aprobator. Într-adevăr, plecaserăm la război nişte suflete neprihănite, aflate la capătul copilăriei.

- Dar în carte n-o să scrii aşa, nu ? Nu era o întrebare, ci o acuzaţie.

- Nu prea ştiu încă, am şovăit eu.

- Ei bine, eu ştiu, continuă ea. Vei pretinde că aţi fost bărbaţi adevăraţi, nu nişte bieţi copii, şi veţi fi interpretaţi pe ecrane de Frank Sinatra şi John Wayne sau de alţi asemenea indivizi fermecători şi spurcaţi, pasionaţi de război. Iar războiul va părea ceva minunat, prin urmare vom mai avea încă multe asemenea războaie. Şi în aceste războaie vor lupta numai copii asemenea copiilor noştri de sus.

De-abia atunci am înţeles. Aşadar, ceea ce o înnebunea pe ea era ideea războiului. Nu voia să-i vadă pe copiii ei sau ai altora ucişi în războaie. Şi socotea că într-o oarecare măsură cărţile şi filmele nu fac decât să aţâţe războaiele.

Drept urmare, am ridicat în sus mâna dreaptă şi i-am promis solemn:

- Mary, i-am zis, nu cred să termin vreodată cartea asta. Până acum să tot fi scris vreo cinci mii de păgâni şi pe toate le-am aruncat. Dar dacă totuşi am s-o termin vreodată, îţi dau cuvântul de onoare că în ea n-ai să găseşti roluri nici pentru Frank Sinatra, nici pentru John Wayne.

- Ştii ceva? am adăugat. O voi intitula Cruciada copiilor.

După asta ne-am împrietenit.

Sătui să tot scotocim prin memorie, O'Hare şi cu mine ne-am retras în camera de zi şi am început să discutăm despre altele. Adevărata Cruciadă a copiilor ne stârnise curiozitatea, prin urmare O'Hare se apucă să caute detalii în legătură cu ea într-o carte intitulată Cele mai frecvente închipuiri extraordinare şi demenţa gloatei de Charles Mackay, doctor în drept. Cartea apăruse la Londra în 1841.

Mackay nu dădea un ban pe toate cruciadele la un loc. Socotea doar că aceea a copiilor fusese ceva mai odioasă decât celelalte zece pentru adulţi. O'Hare citi cu glas tare acest pasaj foarte reuşit:

Una dintre paginile de istorie ne informează solemn că cruciaţii n-au fost decât nişte ignoranţi şi nişte primitivi, însufleţiţi de un