În continuare O'Hare dădu citire următoarelor: Ei bine, care au fost marile rezultate ale tuturor acestor lupte ? Europa a irosit din avuţia ei sute de milioane şi sângele a două milioane de oameni; iar o mina de cavaleri belicoşi au acaparat Palestina doar pentru aproximativ o sută de ani!

Mackay ne mai informa că Cruciada copiilor începuse în 1213, când doi călugări avuseseră strălucita idee să adune o armată de copii în Germania şi Franţa pentru a-i vinde ca sclavi în nordul Africii. Treizeci de mii de copii se oferiră voluntar, crezând că vor merge în Palestina. Erau, fără îndoială, copii abandonaţi şi fără căpătâi, din aceia care mişună în general prin marile oraşe, crescuţi la şcoala viciului şi a cutezanţei, preciza Mackay, şi gata de orice.

Papa Inocenţiu al III-lea credea şi el că băieţii plecau în Palestina şi era profund înduioşat. „Copiii aceştia sunt treji la datorie, în timp ce noi dormim!" spuse el.

Majoritatea copiilor s-au îmbarcat la Marsilia şi cam jumătate din ei au căzut victime ale naufragiilor. Cealaltă jumătate au ajuns în Africa de Nord şi au fost vânduţi ca sclavi.

Din cauza unor neînţelegeri, o parte dintre copii s-au prezentat la datorie la Genova, unde nu se afla nici urmă de corabie care să transporte sclavi. Nişte localnici milostivi le-au oferit adăpost şi hrană, interesându-se cu compasiune de soarta lor, după care le-au dat câţiva gologani şi o mulţime de sfaturi, trimiţându-i înapoi de unde veniseră.

- Trăiască milostivii din Genova! exclamă Mary O'Hare. În noaptea aceea am dormit într-unui dintre dormitoarele copiilor. O'Hare îmi aşezase o carte pe noptieră. Se intitula Dresda: Istorie, Scenă şi Pinacotecă, de Mary Endell. Fusese publicată în 1908 şi introducerea începea în felul următor:

Sperăm că această carte să se dovedească utilă. Ea încearcă să ofere cititorului de limbă engleză o privire de ansamblu asupra modului în care Dresda şi-a dobândit actualul aspect arhitectonic; asupra modului în care s-a dezvoltat acest oraş din punct de vedere muzical, ajungând datorită câtorva oameni de geniu la renumele de astăzi; şi să atragă totodată atenţia asupra anumitor virtuţi permanente ale artei, care fac din Galeria din Dresda locul de întâlnire a unor impresii şi căutări trainice.

În continuare am citit câte ceva din istoricul oraşului:

Aşadar, în 1760 prusacii asediară Dresda. Canonada începu la 15 iulie. Flăcările cuprinseră pinacoteca. Multe pânze fuseseră deja transportate la Kbnigstein, dar unele, şi în primul rând pictura lui Francia intitulată Botezul lui Hristos, suferiră grave stricăciuni de pe urma schijelor de obuze. Totodată, falnicul turn al bisericii Kreuzkirche, de unde se urmăriseră zi şi noapte mişcările inamicului, fu şi el mistuit de incendiu, prăbuşindu-se la scurt timp după aceea. În schimb, Frauenkirche, în al cărui dom de piatră bombele prusace ricoşau ca picăturile de ploaie, cunoscu exact opusul acestei soarte nemiloase. În cele din urmă, aflând de căderea oraşului Glatz, punctul cel mai nevralgic al noilor sale cuceriri, împăratul Frederic fu silit să renunţe la asediu. „Trebuie s-o pornim în grabă spre Silezia, dacă nu vrem să pierdem tot ce-am cucerit."

Nu se pot imagina dimensiunile pierderilor suferite de Dresda. Când tânăr student fiind, Goethe vizită acest oraş, el mai găsi încă acolo jalnice ruine. „Von der Kuppel der Frauenkirche şah ich diese leidigen Trummer zwischen die schbne stădtische Ordnung hineingesăt; da riihmte mir der Kiister die Kunst des Baumeis-ters, welcher Kirche und Kuppel auf einen so unerwiinschten Fall schon eingerichtet und bombenfest erbaut hatte. Der gute Sakristan deutete mir alsdann auf Ruinene nach allen Seiten und sagte bedenklich lakonisch: Das hat der Feind gethan!"{1}

În dimineaţa următoare, împreună cu fetiţele am traversat râul Delaware pe unde îl traversase şi George Washington. Ne-am dus apoi să vizităm Târgul internaţional de la New York, să vedem cum arăta trecutul în versiunea Companiei de automobile Ford şi a lui Walt Disney şi cum avea să arate viitorul în versiunea Companiei General Motors.

Pe mine mă preocupa prezentul: oare cât de întins e, ce adâncime are şi cât din el mi se cuvine mie.

După un timp am început să predau arta scrisului în cadrul renumitului atelier de creaţie al Universităţii din Iowa. Îmi luasem pe cap un bucluc de toată frumuseţea, dar curând am reuşit să mă descotorosesc de el. Aveam cursuri după-amiaza. Dimineţile scriam. Nimeni n-avea voie să mă deranjeze. Lucram la faimoasa mea carte despre Dresda.

Şi într-o bună zi, un om foarte simpatic pe nume Seymour Lawrence îmi oferi un contract pentru o serie de trei cărţi, răspunsul meu fiind:

- În regulă, prima dintre cele trei va fi celebra mea carte despre Dresda.

Lui Seymour Lawrence toţi prietenii îi zic Sam. Acum pot să-i spun şi eu Sam: „Sam, gata cartea".

Este o carte aşa de scurtă şi un asemenea talmeş-balmeş de lucruri dezlânate şi inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată spune nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă şi aşa se şi întâmpla, excepţie făcând doar păsărelele.

Şi ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cip-cirip ?" Mi-am povăţuit copiii că pentru nimic în lume să nu participe la vreun masacru sau să se umple de bucurie şi satisfacţie la vestea masacrării duşmanului.

I-am mai povăţuit să nu se pună în slujbă nici unei firme care produce maşinării destinate masacrării oamenilor şi să-şi exprime dispreţul pentru cei ce cred că avem nevoie de asemenea maşinării.

Şi, cum ziceam, nu de mult am vizitat din nou Dresda împreună cu prietenul meu O'Hare. Ne-am stricat de râs la Hamburg, în Berlinul occidental şi în cel răsăritean, la Viena, la Salzburg şi la Helsinki, ca să nu mai vorbim de Leningrad. Pentru mine a fost