Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, – până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii.

  Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu.

  Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu l-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie.

  L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi l-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-l cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş.

  — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata – şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun, ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte.

  Atuncea hoţul s-a bucurai ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul.

  Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciuila din cap şi a trântit-o de pământ.

  — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel!

  — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebai omul cel sărman.

  — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete!

  Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune.

  — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin.

  — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. Învaţă-mă cum să mă răcoresc!

  Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă – ca şi ceilalţi – îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit.

  — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prietin.

  — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân’ la apa Siretului, ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit.

  Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, – prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde.

  A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie.

  De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Siretului, în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntro joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii tocmai când ieşea norodul de la liturghie.

  Atuncea, printre oameni prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a stăpânit. Ş-a zis:

  — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit.

  — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine!

  Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări:

  — Oameni buni, staţi!

  Oamenii au stătut.

  — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasife cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape.

  Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaima, când a cunoscut pe prietinul meu.

  — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca sa facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la isprăvnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane!

  Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul