— Nu e așa că vă place Sanda? întrebă brusc Simina.

— Îmi place și-am să mă-nsor cu ea, răspunse Egor. Și dumneata ai să vii la București, ai să fii mica mea cumnată și am să te cresc eu! Ai să vezi atunci cum au să-ți piară nălucirile acestea din cap!

— Niciodată nu înțeleg de ce vă supărați pe mine, se apără sfios Simina.

Amenințarea, sau poate tonul ridicat și bărbătesc al lui Egor, o intimidase. Se uită cu oarecare teamă în jurul ei, așteptînd parcă un semn în ajutor. Deodată se liniști și începu să zîmbească. Privea fix un colț al șopronului. Ochii ei erau mai sticloși acum, mai depărtați.

— Degeaba te uiți, vorbi iarăși Egor. Degeaba aștepți… Mătușă-ta e de mult moartă, mîncată de viermi și amestecată cu pămînt. M-auzi, Simino?

O apucă de umeri și aproape îi țipa cuvintele la urechea ei. Îi fu și lui frică de glasul spart, de cuvintele pe care le strigase. Fetița se cutremură. Se făcuse parcă mai palidă și-și strîngea buzele. Dar cum îi dete drumul din strînsoare, își reveni. Privi din nou peste umărul lui Egor, privi fascinată, fericită.

— Ce tare m-ați scuturat, se plînse ea ducîndu-și mîna la frunte. Mă doare și capul… Cu copiii e ușor să fii puternic, adăugă mai încet, ca pentru sine.

— Vreau să te trezesc, vrăjitoare mică ce ești, se aprinse din nou Egor. Vreau să-ți iasă nălucirile din cap, spre binele tău, pentru scăparea ta…

— Știți foarte bine că nu sînt năluciri, vorbi Simina de data aceasta, provocator. Sări din trăsură și trecu prin fața lui Egor cu nesfîrșită demnitate.

— Nu te grăbi, mergem împreună, îi spuse Egor. Venisem să te caut. D-na Moscu m-a trimis să te caut… Nu știam că am să te găsesc curățînd de praf o caleașcă de o sută de ani…

— E din 1900, de la Viena, spuse Simina fără să se întoarcă, calmă, continuîndu-și drumul prin grajd. 1900–1935, tocmai treizeci și cinci de ani…

Ajunseră la poartă. Egor o deschise larg și lăsă fetița să-i treacă înainte.

— M-a trimis să te caut pentru că Sanda e bolnavă, continuă el. Știi că Sanda e bolnavă?

Îi surprinse un zîmbet mic, răzbunător.

— Nu are nimic grav, adăugă el repede. O doare numai capul și stă în pat…

Fetița nu-i răspunse. Mergeau alături, prin curtea mare, sub soarele rece de toamnă.

— À propos, vorbi Egor înainte de a ajunge în casă, voiam să-ți spun ceva care te interesează.

Îi apucă brațul și-și plecă grumazul mult spre ea, ca să-i poată șopti aproape de ureche:

— …Voiam să-ți spun că dacă i se întîmplă ceva Sandei, dacă… Înțelegi?… Atunci s-a sfîrșit și cu tine. Asta nu rămîne între noi, firește. Poți s-o spui mai departe, dar nu d-nei Moscu. Ea, săraca d-nă Moscu, nu are nici o vină…

— Am să-i spun asta Sandei, nu mamei, vorbi răspicat Simina. Am să-i spun că nu înțeleg ce aveți cu mine!

Încercă să-și smulgă brațul. Dar mîna lui Egor se înfipse mai adînc în carne. Simțea o adevărată bucurie înfigîndu-și degetele în carnea ei moale, crudă, drăcească. Fata își mușcă buzele de durere, dar nici o lacrimă nu-i umezi ochii ei reci, metalici. Rezistența asta îl făcu pe Egor să-și piardă cumpătul.

— Și am să te chinui, Simino, n-am să te omor așa repede, șuieră el. Am să te sugrum numai după ce-ți voi fi scos ochii și îți voi fi smuls dinții unul cîte unul… Cu fierul roșu am să te chinui. Spune asta mai departe, spune cui știi tu… Să vedem dacă…

În acea clipă simți o durere atît de violentă în brațul drept, încît dete drumul fetei. Trupul întreg i se golise de vlagă. Brațele îi atîrnau moi, lipite de șolduri. Și parcă nu-și dădea seama unde se află, pe ce lume se află.

Văzu cum Simina se scutură, își presează pliurile rochiței și își freacă brațul în care degetele lui își lăsaseră urmele. O văzu de asemenea cum își piaptănă cu palma părul, își aranjează buclele și-și prinde o copcă ascunsă, care îi sărise pe drum. Simina făcu toate acestea fără să-l privească. Nici măcar nu se grăbea; parcă el nici n-ar mai fi existat. Porni spre casă cu pasul zvelt, dezghețat, și totuși de o nobilă grație. Egor o privi uluit, pînă ce mica ei făptură se pierdu în umbra verandei.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

ȘARPELE

Tu șerpe balaur, Cu solză de aur, Cu nouă limbe împungătoare, Cu nouă cozi izbătoare, Să te duci la ea, Unde-o vei afla… Și tu să n-o lași Pînă ce ea, Mîndra mea, Cu mine s-a întîlni Și îmi va vorbi… Descîntec de dragoste

Capitolul I

Liza se pregătea să aplaude, presimțind sfîrșitul romanței.

Nădăjduia că gestul zgomotos, și cuvintele pe care va trebui să le spună, și comentariile celorlalți o vor ajuta să-și rețină lacrimile. Căci refrenul o emoționa stupid, aproape sălbatic; în special primele rînduri:

În părul meu, odată blond, E o șuviță argintie…

De unde năvăleau deodată atîtea amintiri, atîtea nostalgii? I se părea că mai auzise undeva aceleași cuvinte, de foarte mult timp, cînd era mică și mătușa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:

E o șuviță argintie…

Știuse parcă, înainte să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină. Aștepta sfîrșitul, căruia vocea de bariton timid îi