…Eu n-am avut copilărie!

Întocmai cum presimțise ea, fără ca să-și poată stăpîni emoția și neliniștea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zîmbitor al Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache și tristețile de atunci. I se păru că e foarte nefericită, că tinerețea ei e un dezastru și că nu o înțelege nimeni, că nu o va înțelege nimeni, niciodată. I se păru atît de deșartă căsătoria ei cu un funcționar superior, după atîta așteptare! Atît de triste toate întîmplările… I-ar fi plăcut să se afle acum undeva singură, ascultînd romanța și putînd să plîngă fără sfială.

— Să-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celălalt capăt al mesei. Sînt superbe!

— Cuvintele sînt vechi, răspunse d-l Stamate parcă mai timid. Numai melodia e nouă. Îmi place, pentru că e o melodie tristă…

Se întoarse către Liza, fără ca ea să-l vadă. Părea destul de surprins de succesul pe care îl avusese glasul lui. Nu primise să cînte decît după multe insistențe. Cunoștea prea puțin pe gazdă, pe ceilalți invitați… Și totuși, ce oameni cumsecade, în special gazdele. O primire atît de grandioasă, aici, la Fierbinți, un biet sat la treizeci de kilometri de capitală…

— Puțin vin cu sifon, dacă nu te superi, se rugă Stere, întinzînd paharul gol peste masă.

Liza îl privi dezgustată. Să faci un asemenea gest, după o romanță… Și ăsta e bărbatul meu…

— De cine sînt cuvintele? întrebă din nou Dorina. Nu le-am întîlnit pînă acum…

Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită și de căpitanul Manuilă. Își dedea foarte bine seama de ce a fost aranjată petrecerea aceasta, cu atîția invitați, aici la țară, în casa cumnatului ei. Vor să mă mărite… Îi venea să zîmbească. De cîte ori se uita la căpitanul Manuilă și-l vedea mîncînd corect, controlîndu-se neîncetat, nu cumva să-și pună coatele pe masă, i se părea că se pregătește să joace o farsă: ea se va preface că este o tînără care se logodește, iar căpitanul Manuilă va juca rolul logodnicului… Cum? Așa, deodată? Cu un om pe care nu-l cunoști?!

— Nu cred că sînt de Bacovia, adăugă ea, tot atît de tare. Și nici de Arghezi…

Numele acestea vor ului puțin pe domnul căpitan, gîndea Dorina.

— …N-aș putea să spun de cine sînt, se scuză Stamate. Știu că sînt foarte vechi…

Căpitanul Manuilă continua să asculte pe gazdă, fără să ridice ochii.

— …În condițiile astea, n-aș putea nici eu închiria apartamentul, domnule căpitan, spunea d-na Solomon. Vedeți d-stră, lumea vorbește așa și pe dincolo despre proprietari.

D-na Solomon trase un fum din țigară, lung, cu atenție, apropiindu-și genele. Este exasperant băiatul ăsta cu tăcerea lui. Și n-are nici un subiect de conversație. Oare să se fi îndrăgostit atît de repede?

Căpitanul nici nu îndrăznea să-și îndrepte privirile spre capătul mesei, de unde Dorina zvîrlea întruna întrebări. I se dăduse a înțelege, înainte de a ajunge la Fierbinți, în timp ce rămăsese singur cu Stere în mașină, că hotărîrea trebuie luată repede. Părinții fetei nu pot aștepta prea mult. Dorina și-a trecut licența în toamnă. Nu că ar avea nevoie să profeseze – căci el doară știe situația – dar așa a voit ea, i-a plăcut să-nvețe. Și-acum sînt mai multe partide. Și părinții vor să aranjeze într-un fel. Dorina spunea că visul ei este să petreacă luna de miere ca o vacanță, și în străinătate…

— Cine mai vrea o cafea? întrebă d-l Solomon, ridicînd mîna în sus.

D-na Solomon tresări, fericită că are un motiv să-și părăsească taciturnul ei tovarăș de masă.

— Mă ierți, te rog, un moment!… Să văd de cafele!

Căpitanul Manuilă roși, înclinînd exagerat capul, ca și cînd ar fi voit să spună: „Vai, doamnă; desigur! D-stră, ca gazdă”… Dădu cu ochii de Dorina, care părea că-l privește visătoare, și zîmbi. Începea să capete curaj.

— Văd că vă place poezia, domnișoară, vorbi el pe neașteptate.

Se făcu deodată tăcere. Dorina se îmbujoră brusc și începu să-și numere mărgelele din jurul gîtului. Auzind că începe discuția despre poezie, Stamate se plecă atent deasupra mesei, curios să asculte.

— Îmi plac doar anumiți poeți, vorbi Dorina. Și mai mult moderni…

— Am băgat de seamă, zîmbi căpitanul Manuilă. Versurile de-adineauri nu le-ați recunoscut, deși nu sînt atît de vechi. Sînt din Radu Rosetti…

Liza privi cu mirare pe căpitan. Așadar, nu e chiar atît de prost… Și are dreptate: sînt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii… și cărțile acelea și le mai reamintește și acum, atîția ani după moartea Leanei. Le ținea pe policioara din salon, în casa veche din Bulevardul Pache; au rămas acolo pînă ce a murit și Leana, tot de tuberculoză, așa cum muriseră și celelalte mătuși. Liza era pe atunci în cele dintîi clase de liceu, își amintește cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărți. Era acolo și Ion, apărut de curînd… Și după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume și le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gîndi să le ceară înapoi. Și, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au microbi!”… Cărțile apoi le-au ars, așa i-au spus, împreună cu coșul de rufe în care se afla colecția Universului literar…

— Ce poet, domnule, și Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut în timpul războiului…

Liza plecă fruntea. Are numai nouă ani mai mult ca mine și pare atît de bătrîn, atît de străin… Și se-mbătrînește singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viață, că e dintr-o altă generație…

D-l Solomon, văzînd discuția începută, se ridică și plecă din odaie. Trecu în săliță și, după ce închise ușa, privi cu atenție sticlele și sifoanele din căldările cu gheață. Deschise apoi ușa de la dormitor. D-na