— Știi că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.

D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu pași moi și se așeză pe marginea patului.

— Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.

— Dar a ieșit totul excelent, adăugă d-l Solomon. Și-a fost berechet. Tu spuneai că n-are să ajungă puii… Și ai văzut c-a mai rămas… À propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea… Și-au să trebuiască diseară.

Își aprinse și el o țigară și se așeză pe pat, lîngă nevastă-sa.

— Nu știu cum a rămas hotărît, mergem și noi la mînăstire?

— Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să știi că eu nu dorm acolo, cu ploșnițe și cu țînțari…

— Nu sînt decît țînțari, zîmbi d-l Solomon.

— Parcă tu simți vreodată!

Tăcură amîndoi, cîteva clipe, fumînd cu ochii în tavan.

— Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.

— Mă-ntrebam și eu de unde l-ați mai găsit…

— Să știi că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu, a început o discuție foarte serioasă… Dar am impresia că s-a intimidat. Ori se pare că l-a luat Stere cam repede…

— Și ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicîndu-se.

— Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer agronom…

D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercînd să ghicească ce se petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:

— S-or fi făcut cafelele?

Din sufragerie se auzeau voci, rîsete. Cîțiva pași greoi, apoi ușa se deschise și apăru bătrîna d-nă Solomon. Intră cu multă grijă, temîndu-se parcă să nu facă zgomot.

— Aicea erați? întrebă ea, fără să se mire.

Se apropie încet de pat, călcînd cu aceeași băgare de seamă, și se așeză chinuit, oftînd.

— Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicînd privirile.

— Numai de s-o hotărî… vorbi d-l Solomon.

— Asta ziceam și eu…

D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.

— Aglo, eu aș zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor să treacă în grădină… Nici nu mai e prea cald acum…

D-na Solomon se opri în trecăt în fața oglinzii, ca să-și aranjeze din nou coafura.

— Tu ce zici? o întrebă bătrîna.

D-na Solomon ridică din umeri și dădu să iasă din odaie.

— De, știu și eu…

După ce se închise ușa, bătrîna privi din nou spre d-l Solomon.

— Ei nu-i prea place…

— Așa e ea, n-o știi? Cînd stăm singuri cuci aici, oftează după musafiri… Și cînd are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place căpitanul. Are și școală…

— Și ălalaltul e drăguț, vorbi d-na Solomon.

De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, rîsete, mulțumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.

— Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Știi, la mînăstire trebuie să venim bine pregătiți…

Capitolul II

În grădină era încă destul de cald și Stere își scoase haina, agățîndu-și-o de ramura unui vișin. Rămase în cămașă. I se vedea ceafa rotundă, netedă, albă. Riri trecu în acea clipă pe lîngă el, cu tava încărcată cu pahare aburite. Stere o opri.

— Mie fără dulceață, mulțumesc, spuse el apucînd două pahare deodată, cu amîndouă mîinile.

Rezemată de vișin, Liza îl văzu cum înghite apa, pe nerăsuflate, aplecîndu-și capul mult pe spate, ca și cum ar fi voit s-o primească de-a dreptul în gîtlej. Liza îl privi aproape fără mirare. Avu din nou, în acea clipă, sentimentul că și-a ratat viața, că a fost păcălită – fără voia ei, înainte ca ea să prinză de veste. Ar fi vrut un singur lucru: să povestească cuiva, să se împrietenească cu cineva, cu cineva necunoscut, căruia să-i spună an cu an viața ei întreagă.

Întoarse capul. Alături, pe iarbă, era Vladimir, fratele Ririei, și cu cei doi musafiri. I se păru că e ceva schimbat în gesturile lui Vladimir. Vorbea parcă altfel, mai solemn, mai responsabil. Îl privi cîteva clipe fără să înțeleagă. Apoi zări deodată țigara pe care băiatul o ținea atent între degete. Fumul se înălța albăstrui în aerul cald al grădinii, o șuviță stingheră, tremurînd, pierzîndu-se repede în lumină.

— Tu ce ai, te doare capul?

Stere venise lîngă ea, blajin, și-i apucase brațul.

— N-am nimic, zîmbi Liza.

— Ei, parcă eu nu știu! exclamă Stere destul de tare. Ai auzit romanța aia. Așa ai rămas tu: o sentimentală!

Stamate ridică ochii și se îmbujoră brusc. Stere îl mîngîie cu o privire prietenească, recunoscătoare.

— N-ai vrea să ne cînți și ceva mai vesel, domnule inginer?! întrebă el, apropiindu-se de grup și trăgînd brațul Lizei.

Stamate voi să se ridice, dar Stere îi puse mîna pe umăr.

— Nu te deranja, te rog, doar sîntem între prieteni…

— Mă gîndeam că poate doamna… bîigui Stamate.

— Ea a rămas ce-a fost: o sentimentală și o romantică, zîmbi Stere. D-aia te-ntrebam: poate ne mai cîntai ceva, mai vesel…

Stamate încercă din nou să se ridice. Se simțea prost, așa cum stătea pe iarbă, cu genunchii strînși, apropiați de coate, și privind în sus, silindu-se să zîmbească, silindu-se să-și ascundă încurcătura și lipsa de vervă printr-o mimică exagerată.

— Lasă, domnule, nu te deranja, vorbi Stere apăsîndu-i încă o dată mîna pe umăr. Sau poate cînți mai bine din picioare.

— Nu cred că se poate cînta în grădină, spuse Liza. Nu e mediul.

Vladimir zvîrli iritat țigara peste gard. Îl întrerupsese tocmai cînd se simțea mai încălzit în discuție, cînd îi pierise timiditatea din timpul mesei.

— Cum o să cînte cineva în căldura asta? exclamă el ironic. Mai bine vă așezați și voi pe iarbă și mai stăm de vorbă pînă se înserează… Domnul căpitan știe o sumă de lucruri interesante. Spunea c-a citit acum de curînd o carte…

— Vai, lăsați!… se scuză căpitanul.

— După cîte văd eu, ești savant, nu glumă! îl necăji cu admirație Stere.

— Să vezi, Liza… despre existența lui Isus! exclamă Vladimir.

Liza se prefăcu mirată și interesată de această veste.

— Cine poate să știe vreodată ceva sigur despre Isus! spuse Stere placid.

— Sînt documente, îndrăzni