— Dar parcă documentele astea nu le-au făcut tot popii? întrebă ironic Stere. Eu repet ce-am spus de atîtea ori: că religia e bună pentru țărani, pentru oamenii de jos, care altminteri ar fi niște anarhici… Sau mai poți spune și altceva: că Isus a fost un ideal de moralitate, de abnegație și așa mai departe. Ca ideal, nimic de spus; dimpotrivă, noi ar trebui să-l luăm de model…

— Dar ce discutați cu atîta aprindere? întrebă deodată Dorina apropiindu-se de grup.

Căpitanul se ridică politicos în picioare, urmat de Stamate. Stere nu avu timp să intervină.

— Vorbeam despre existența lui Isus, spuse Liza. Domnul căpitan a citit de curînd o carte și tocmai voia să ne spună…

— Nu e Fiul omului a lui Emil Ludwig? întrebă Dorina.

— Care Ludwig e ăsta? întrerupse Stere. Nu e ăla cu viața lui Napoleon? Lizule, avem și noi cartea asta…

Căpitanul Manuilă se întoarse cu delicatețe spre Dorina și răspunse, fără ca să-l poată auzi toți:

— Nu, domnișoară, era vorba de o carte mai puțin celebră. De altfel, nici nu e atît de nouă, a apărut acum vreo zece ani. Îi spune Le Mystère de Jesus de P. I. Couchoud…

— Să mi-o împrumuți și mie, se rugă Vladimir.

— Cu plăcere, domnule Săveanu, vorbi căpitanul corect.

Liza începuse să-l privească cu mai multă simpatie. Nu părea deloc prost. Și apoi, dăduse prilej lui Stere să se reabiliteze. Ceea ce spusese el despre existența lui Isus părea destul de interesant. Deși s-ar fi putut exprima cu mai multă îngrijire; ar fi putut vorbi și de mistica creștină, de catedrale…

Vladimir voia să se depărteze cu căpitanul, Stamate și Dorina, să facă un grup aparte, ca să poată discuta în voie, dar Riri îl apucă de braț și-l luă deoparte.

— Du-te în casă, îi șopti ea, te cheamă Aglaia.

Vladimir alergă spre intrarea principală cu pasul lui sportiv, care îi dedea întotdeauna un sentiment stenic, amintindu-i parcă încă o dată că nu are decît 19 ani, că e student la Litere și are toată viața înaintea lui. Găsi pe d-na Solomon în sufragerie, răscolind sertarele ca să caute șervețele de masă curate.

— M-ai chemat? întrebă el răsuflînd adînc.

— Voiam să te întreb dacă putem lua patefonul la mînăstire, lămuri d-na Solomon.

Vladimir tăcu cîteva clipe, ca și cum ar fi încercat să se gîndească. Îi venea greu să răspundă; întrebarea căzuse atît de neașteptată, atît de străină de gîndurile pe care i le răscolise discuția de-adineauri…

— Nu știu dacă o să mai fie timp de dansat, vorbi el distrat. O să ajungem acolo pe seară, o să trebuiască să le arătăm lacul, pădurea și celelalte… Apoi o să ne așezăm la masă…

— Atunci ai adus patefonul degeaba, spuse d-na Solomon plictisită.

— Credeam că o să se danseze aici, se scuză Vladimir.

— Văd că acum s-au așezat la vorbă, răspunse d-na Solomon, arătînd cu capul spre grădină. Nici n-au să mai vrea să intre înăuntru…

— E mult mai comod afară, încercă s-o îmbuneze Vladimir. Și cred că e mai convenabil și pentru voi; scăpați mai devreme de musafiri…

Vladimir rîse, ca să-și sublinieze gluma. Dar se simțea și el puțin vinovat. Cînd, cu o săptămînă înainte, îi telefonase d-na Solomon la București, invitîndu-l la Fierbinți împreună cu Riri, el propusese să vină cu patefonul, ca să antreneze musafirii. Știa despre ce e vorba și, cunoscînd-o bine pe Dorina, îi era teamă de o masă glacială și de o după-amiază plicticoasă. Avînd patefonul, tinerii puteau începe să danseze imediat după dejun – și gheața era ruptă. Știa mai ales cîtă plăcere face dansul d-nei Solomon, care stătea o bună parte din an departe de București, singură cu soțul ei, într-o margine de sat.

— Ție cum ți se pare căpitanul? o întrebă el după cîteva clipe, văzînd că Aglaia nu-i răspundea. Știi că s-a dezghețat acuma, la urmă…

— Faceți cum vreți, eu nu m-amestec, vorbi tăios d-na Solomon.

De ce Dumnezeu o fi atît de îmbufnată astăzi? se întrebă mirat Vladimir. Poate pentru că nu i-a făcut nimeni curte… Își aminti că Aglaia nu se amuza decît dacă se ocupa cineva de ea, insistent, galant și curtenitor – cineva, dar nu d-l Solomon. Din nefericire, astăzi nu era nici un cavaler. Căpitanul ar fi trebuit să se ocupe de Dorina. Iar prietenul lui, inginerul, pare a fi foarte timid. Dacă s-ar fi dansat…

— Poate că ar trebui să aranjăm ceva aici, îndrăzni din nou Vladimir. Acum nu e nici cinci. Noi plecăm de-abia pe la șapte jumătate… Dacă am dansa, poate le dăm prilejul să se cunoască mai bine…

— Pînă acum nici n-au avut timp să-și vorbească, spuse d-na Solomon. Stați cu toții pe capul lor…

Tăcură amîndoi. Vladimir căuta un motiv agreabil ca să se poată întoarce în curte.

— Cine e prietenul lui? vorbi din nou d-na Solomon.

— Astăzi l-am cunoscut și eu. Spune că e inginer agronom. Lui Stere i-a năzărit să-l pună să cînte în curte…

— Așa e el întotdeauna, vorbi d-na Solomon.

Vladimir simți că trebuie să abată discuția. Aglaia putea în orice clipă să alunece în chestiunile familiale și-ar fi fost silit s-o asculte fără să îndrăznească să apere pe cineva.

— Ce-ar fi dacă le-am propune să viziteze satul? întrebă el brusc.

Aglaia îl privi mirată și batjocoritoare. Era gata să-i spună: „Parcă ai fi Jorj!” – cînd ușa se deschise și intră d-l Solomon.

— Întreba Liza de tine, spuse el, făcîndu-și vînt cu batista. Apoi, către Vladimir: Păcat că n-ai fost și tu!… Să vezi, domnule, ce frumos explică!… Să știți că e băiat cu carte și are viitor… Se apropie de nevastă-sa: Mergem și noi la mînăstire, le-am făgăduit… Am uitat să-ți spun, adăugă el după cîteva clipe, sînt acolo și Zamfireștii. Ei au venit de azi-dimineață direct de la București. S-au oprit însă la pădure…

D-na Solomon deveni deodată curioasă.

— De unde știi?

— A venit omul de la judecătorie, îl trimiseseră în sat după sifoane…

Vladimir profită că d-na Solomon