— Există două variante. Sau cartea a fost distrusă, sau au găsit-o ei sub dărâmături. Echipa care lucrase apoi la eliberarea locului şi la excavarea documentelor avea infiltraţi oameni ai organizaţiei.

— E absurd. Eu am fost de câteva ori la Stadtarchiv Köln. Nu era chiar o fortăreaţă. Dacă cei la care vă referiţi aveau puterea să demoleze în acest fel o clădire, de ce nu ar fi putut să intre şi să ia, pur şi simplu, obiectul cu pricina?

— Au încercat. Erau siguri că obiectul fusese ascuns acolo fără ştiinţa arhivarilor de un om pe care au început să-l urmărească abia cu câteva zile în urmă. Timp de câteva sute de ani fuseseră pe urmele documentului şi, chiar dacă ajunseseră de multe ori foarte aproape să îl recupereze, l-au scăpat de fiecare dată. Erau aproape treizeci de kilometri de rafturi, cu cutii cu documente aşezate unele peste altele. Neştiind unde era ascuns, le-ar fi luat ani să îl găsească. Riscul de a veni cineva să îl ia şi să îl piardă din nou i-a făcut să acţioneze în felul ăsta. Presupun că a fost o decizie de forţă majoră, zise omul şi zâmbi nostalgic.

— Nu înţeleg. Documentul despre care vorbiţi era ascuns acolo sau nu?

— Nu. Au fost doar făcuţi să creadă că era. Ultimul om care a salvat cartea a fost străbunicul tău. Fratele bunicului meu. Se întâmpla la Londra în 1888. Iar acum e rândul tău. Viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel.

Charles încercă să calculeze care era gradul său de rudenie cu omul din fotoliu. Dacă străbunicul său fusese fratele bunicului acelui om, însemna că bunicul său fusese nepotul bunicului omului, adică văr cu tatăl său. Se încurcă în legături. Ruda abia descoperită într-un mod atât de ciudat reîncepu să vorbească ceva mai apăsat. Eforturile pe care le făcea erau evidente. Charles se gândi la Christa. De ce nu mai venea?

— Pare că delirez. Ştiu. Însă ramificaţiile a ceea ce urmează să afli depăşesc cu mult orice imaginaţie. E în joc soarta lumii întregi. Cei care vor cartea nu se vor da în lături de la nimic. Şi sunt foarte puternici. Trebuie să fugi cât mai poţi. Orice s-ar întâmpla în jurul tău. Şi să te uiţi mereu în spate. Iar orice afli să păstrezi numai pentru tine. Oricâtă încredere ai avea în oricine altcineva. Şi să protejezi cartea. Chiar cu preţul vieţii tale. Aşa cum a făcut şi bunicul tău.

„Soarta lumii întregi?” „Conspiraţii planetare?”, se gândi Charles, care nu dăduse niciodată doi bani pe teoriile conspiraţiilor. Ba chiar demascase câteva şi le ridiculizase pe multe altele. De când însă cu cele două pe care el însuşi le scosese la suprafaţă, şi când fusese foarte frustrat că nu îl crezuse nimeni; devenise mai rezervat în judecăţi pripite. Îşi amintea cât era de groaznic să ştii că ai descoperit un adevăr important şi toată lumea să te ia peste picior. Se hotărâse de atunci că dacă se va mai întâlni cu vreuna, cel mai mic lucru, înainte de a-i râde în nas celui care venea cu ea, era măcar să asculte până la capăt. Dar bunicul său, iubitul său bunic, bunătatea întruchipată, în centrul unei conspiraţii planetare, asta era prea de tot. Omul de pe fotoliu părea că îi ghicea gândurile. Şi continuă:

— N-a mai apucat să îţi spună nimic. Pentru că nu era convins că erai pregătit. Ştia că îi semeni foarte mult şi că, la fel ca el în tinereţe, trebuia să te maturizezi, să înţelegi că lumea e mai mult decât o înşiruire logică de explicaţii exacte. Nu a mai apucat să te iniţieze.

— Să mă iniţieze? întrebă Charles, care spera ca omul să nu treacă în clipa aia de la conspiraţii universale la societăţi secrete.

Nu voia să audă din nou despre masoni sau despre templieri. Aceste poveşti chiar i se păreau jocuri de copii. Şi nu pentru cei mai inteligenţi dintre ei. Omul adăugă, întrerupându-i şirul gândurilor:

— Te-ai ocupat mult de Vlad Ţepeş. Câte ştii despre perioada lui aşa-zisă de pribegie? Între prima şi a doua domnie?

— Atât cât am găsit în arhive. Câte ceva. O perioadă foarte lungă, cu izvoare puţine. Spuneaţi că obiectul e o carte?

— O Biblie.

Iarăşi Biblie. Nu mai scăpa. Charles bănui că este vorba despre una şi aceeaşi.

— Biblia Diavolului? întrebă Baker.

Omul gemu de durere şi întrebă la rândul lui, neînţelegând:

— A diavolului?

Charles îi zise omului că trebuie să cheme Salvarea. Acesta îl privi într-un mod atât de decis şi de categoric, încât Charles renunţă, dar puse mâna pe telefon şi îi retrimise Christei mesajul. Apoi luă o sticluţă de whisky din frigider şi una de votcă, şi pe aceasta din urmă i-o întinse omului.

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Nu, nu a diavolului. A lui Gutenberg. Prima Biblie. Prima carte tipărită vreodată. Finanţată de Vlad Ţepeş.

Întinse mâna spre mapa maronie.

În clădirea de vizavi, cei trei stinseseră lumina în camera în care se aflau şi instalaseră un trepied pe care înşurubaseră un fel de puşcă cu lunetă, numai că în locul în care trebuia să fie ţeava era un fel de obiect paralelipipedic de culoare neagră, străbătut de fante. Milton purta nişte ochelari care păreau absolut opaci. Pe urechi avea nişte căşti mari. În partea laterală obiectul se continua cu un fel de miniantenă parabolică dintr-un material translucid. În camera de alături, Bella urmărea pe ecranul celor două laptopuri perimetrul descris de dispozitivul ştiinţifico-fantastic al lui Milton. Deşi nu se putea vedea cu ochiul liber nici de pe stradă, nici de altundeva, aparatul împărţise strada în nişte grile marcate cu un fel de raze violet asemănătoare laserului. Pe unul dintre ecrane tot felul de date erau analizate cu repeziciune. Bella tocmai stabilea o legătură prin satelit şi chipul rânjitor al lui Werner apăru pe celălalt monitor.

— Suntem înăuntru? întrebă Werner.

— Da, răspunse