afirmam: „Comunismul românesc nu a trăit vreodată o destalinizare reală, autentică. Spre deosebire de celelalte state est-europene, cu notabila excepție a Albaniei, comunismul românesc a reușit să evite, într-un fel sau altul, orice confruntare serioasă cu propriul trecut.“ Cu câteva luni mai devreme, la invitația prietenului meu Aleksa Djilas (disident iugoslav, fiul lui Milovan Djilas, autorul lucrării esențiale despre Noua clasă), publicasem în ediția germană a revistei Kontinent (Heft 3, 1988) un articol intitulat „Ceaușescu gegen Glasnost“, în care explicam cauzele și semnificațiile obstinatei rezistențe a lui N. Ceaușescu de a se angaja pe linia atât de necesarelor reforme. Amintesc și apariția în revista Agora (condusă de Dorin Tudoran) a unui erudit și original studiu semnat de Mihai Botez privind destinul marxismului în Europa de Est, o recenzie-eseu despre cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Routledge, 1988). Teza matematicianului disident, ajuns în Statele Unite în septembrie 1987, era că marxismul clasic devenise, în chip deopotrivă paradoxal și ironic, un fel de ideologie tolerată, dar detestată, de către potentații de la București, tot mai mult ostatici ai unei viziuni primordialist-autarhice cu puternice influențe fascistoide. Am scris, tot în acea perioadă, secțiunea despre PCR în faimosul anuar al comunismului internațional publicat de Hoover Institution de la Universitatea Stanford din California (Palo Alto). Insistam pe agonia a ceea ce Belu Zilber a numit cu o formulă extraordinară monarhia de drept dialectic. Regimul comunist de la București intrase, eram tot mai convins, în faza agoniei terminale. Am discutat pe larg aceste chestiuni cu profesorul Ghiță Ionescu, care m-a invitat să scriu un articol pentru revista Government and Opposition (studiul meu, intitulat „Personal Power and Political Crisis in Romania“, a apărut în numărul din primăvara anului 1989). În toate aceste contribuții, în consens cu alți interpreți ai fenomenului comunist din România (să-i amintesc, pe lângă Michael Shafir, pe Walter Bacon, Mihnea Berindei, Daniel Chirot, Catherine Durandin, Mary Ellen Fischer, Anneli Gabanyi, Dionisie Ghermani, Trond Gilberg, Ken Jowitt, Gail Kligman, Edith Lhomel, Vladimir Socor, Katherine Verdery), accentuam că nu există resurse credibile în aparatul PCR ori în Securitate care să i se opună lui Ceaușescu. Socialismul românesc trăia sub semnul a ceea ce poetul și jurnalistul disident Dorin Tudoran a diagnosticat drept sindromul frigului și fricii.

Care era situația opoziției din România? Cum, din punctul de vedere al regimului, nu se făcea o distincție decisivă între disidență și opoziție, nu o voi face nici eu în acest studiu. Tot ceea ce punea sub semnul întrebării puterea totală a clanului neo-voievodal era considerat subversiv și trebuia eliminat, criminalizat, distrus. Trebuie spus că disidența din România (deci și acțiunile din rândul minorităților) era fragilă, eroică, lipsită, așadar, de șansa coagulării unor acțiuni colective gen Solidaritatea ori Charta 77. Amintesc aici declarațiile pe acest subiect făcute de Mircea Dinescu și Radu Filipescu în cadrul excelentei conferințe organizate pe 27 martie 2009 la Palatul Hofburg de ICR Viena, cu prilejul aniversării a două decenii de la anul revoluționar 1989. Cu diabolică ingeniozitate, utilizând tehnicile cele mai perverse de intimidare și supraveghere, Securitatea a reușit să mențină disidența cât mai atomizată. Când Mircea Dinescu a acordat istoricul său interviu ziarului parizian Libération, nu au urmat acțiuni colective redutabile de susținere a ideilor sale, dinamitarde în condițiile date. Prea puțini au fost cei care, asemenea unor Andrei Pleșu ori Mihai Şora, să se solidarizeze cu poetul hărțuit. După cum, chiar acum, prea puțini își amintesc ce au însemnat gesturile de revoltă ale unor Radu Filipescu, Paul Goma, Gabriel Andreescu, Gëza Szöcs, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Ion Vianu, Vlad Georgescu, Liviu Antonesei, Hertha Müller, Richard Wagner, William Totok, Hellmut Frauendorfer, Ionel Cană, Gh. Brașoveanu, Dan Petrescu, Victor Frunză, Ion Negoițescu, Liviu Cangeopol, Viorel Padina, Carl Gibson, Mariana Marin, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu, spre a-i numi doar pe câțiva dintre cei care s-au opus dictaturii. Se poartă cinismul „anti-anticomunist“ în clipa de față, deci cine să mai țină minte impactul poemelor antitotalitare ale Anei Blandiana? Nu sunt mulți cei care-și amintesc de faptul că Declarația din octombrie 1986, legată de aniversarea Revoluției Maghiare, a fost semnată de numai trei români, între care Corneliu Coposu. Acum, când Ion Iliescu are la dispoziție un întreg „Institut al Revoluției“ pentru a rescrie istoria după cum îi convine, trebuie să spunem răspicat aceste lucruri, să le repetăm fără reticențe, pentru a împiedica noi desfigurări ale adevărului.

Dictatura bicefală (condusă tot mai absurd de la Cabinetele Unu și Doi) nu ar fi rezistat dacă nu ar fi avut sprijinul aparatului de Securitate. Din punctul meu de vedere, citind numeroase documente și intervievând numeroși foști demnitari, nu pot accepta teza autonomizării Securității în raport cu conducerea PCR. Afirm deci că, în toată istoria dictaturii comuniste, Securitatea a fost ceea ce a dorit Lenin să fie CEKA: „sabia și scutul“ dictaturii partidului unic. Securitatea condusă de Tudor Postelnicu și Iulian Vlad a fost total aservită liderului PCR și scopurilor acestuia, inclusiv cele legate de pregătirea succesiunii (în favoarea soției sale și a lui Nicu). Asemenea dictatorului și anturajului său (Emil Bobu, Dumitru Popescu, Ion Dincă, C. Dăscălescu, Ştefan Andrei, Ion Coman, C. Olteanu, Ioan Totu, Manea Mănescu), magnații Securității se hrăneau cu mituri conspiraționiste, izolaționiste, xenofobe. Mai jos voi schița o mică galerie de chipuri ale decrepitudinii, personajele și temele discutate fiind determinate de o serie de mini-polemici care au apărut în presa din România în acest an aniversar. Aceste scurte articole le consider contrapuncte pe care la vremea respectivă am decis să le propun din dorința de a echilibra variile tendințe recuperativ-nostalgice simbolizate de acest mic bestiar pre- și postdecembrist (ceea ce cu altă ocazia am numit „măști noi,