Nu ştiu.

  Eu ştiu.

  Pun ceaşca jos şi bat repede, de parcă vreau să prind timp” din urmă.

  Ştiu. Ştiu că vreau să ajung la tine, la Kumiko aceea vrea să o salvez. Ceea ce nu ştiu, din păcate, e cum să la ea şi ce anume mă aşteaptă acolo, în tot acest timp când ai plecat, am trăit cu sentimentul că am fost arii într-o beznă totală, încet, dar sigur, mă apropii de miez, să pătrund în esenţa lucrurilor. Am vrut doar să ştii şi tu Mă tot apropii de locul în care te afli şi intenţionez să apropii şi mai mult.

  Aştept răspunsul, cu mâinile pe tastatură.

  Nu înţeleg nimic din ce-mi spui. La revedere.

  Cu asta ia sfârşit conversaţia noastră.

  Monitorul mă informează că la celălalt capăt nu nimeni. Conversaţia s-a terminat. Rămân totuşi cu p: pironite pe ecran, aşteptând să se întâmple ceva. Poate se răzgândeşte Kumiko şi se întoarce, poate îşi aminteşte că a uitat să-mi spună ceva. Dar ea nu se întoarce şi eu renunţ după douăzeci de minute. Salvez fişierul şi merg la bucătărie să beau nişte apă rece. Îmi golesc mintea de gânduri pentru câteva clipe, respirând calm lângă frigider. Am impresia că s-a lăsat o linişte cumplit de adâncă în jurul meu, de parcă lumea ar vrea să-mi audă următorul gând. Dar nu mă pot gândi la nimic, îmi pare rău, dar chiar nu pot gândi.

  Mă aşez din nou la calculator şi citesc atent, de la început până la sfârşit, toată conversaţia noastră purtată pe ecranul luminos: ce-am spus eu, ce-a spus ea, ce i-am răspuns, ce mi-a răspuns. Totul se află încă pe monitor, cu o anumită intensitate grafică, în timp ce privirile mele urmăresc şirurile de caractere scrise de ea, îi aud parcă vocea, îi recunosc toate inflexiunile, toate nuanţele tonurilor, pauzele. Cursorul oprit pe ultimul rând clipeşte cu regularitatea unei inimi care bate, aşteptând cu sufletul la gură următorul cuvânt. Dar nu mai vine.

  După ce-mi întipăresc în minte întreaga conversaţie (decis să nu o scot la imprimantă), ies cu un clic din „comunicaţie”, îi comand programului să nu înregistreze nimic în fişierul de operaţiuni şi după ce mă asigur că s-a făcut lucrul acesta, selectez Shut down. Calculatorul scoate un sunet scurt şi monitorul se stinge. Sunetul monoton este înghiţit de tăcerea din încăpere, ca un vis intens sfârtecat de neant.

  Nu ştiu cât timp a trecut de-atunci, dar când îmi dau seama unde mă aflu, mă trezesc privindu-mi mâinile ce zac pe masă. Yăd pe ele urmele ochilor aţintiţi asupra lor vreme îndelungată.

  „Schimbarea In rău” este ceva care durează.

  Oare cât de mult?

  'Ş

  Numărarea oilor In mijlocul cercului

  La câteva zile după vizita lui Ushikawa, l-am rugat Scorţişoară să-mi aducă ziare. Mi-am spus că sosise să iau legătura cu realitatea lumii exterioare. Oricât ai evita*”f când e să vină, vine.,;

  Scorţişoară îmi aducea în fiecare zi diferite ziare. >î

  Le răsfoiam după micul dejun. Nu mai pusesem mâna pe vreun ziar de foarte multă vreme şi acum mi se păreau ciudate, reci şi false. Mirosul cernelii tipografice îmi provoca dureri de cap, iar literele mici şi negre îmi puneau ochii la grea încercări.' Aşezarea în pagină, titlurile şi stilul mi se păreau cu total ireale. De multe ori puneam ziarul jos, închideam ochii $ oftam. Sigur n-am avut sentimentul acesta pe vremuri. Oa”* ce s-o fi schimbat atât de mult la ele? Sau mai bine zis, ce s* fi schimbat atât de mult la mine?

  După ce-am citit presa o perioadă de timp, am început & înţeleg foarte clar că Noboru Wataya îşi consolida tot mai nM poziţia în societate, în acelaşi timp, desfăşura o activii politică susţinută în calitate de nou membru al Cai Reprezentanţilor, avea în permanenţă alocat un spaţiu revistă în care făcea tot felul de declaraţii, participa în frecvent la dezbateri televizate, îi vedeam numele peste: Nu ştiu de ce, dar nu înţelegeam de ce îi asculta lumea opi* cu entuziasm mereu crescând. Abia pătrunsese pe se politică, dar era deja considerat un tânăr cu perst uluitoare, de la care se aşteptau multe schimbări. Sondaj de opinie realizat de o revistă pentru femei, a fost i ca fiind cel mai popular politician al ţării. „Este un intele activ”, scria acolo, „un tip nou de politician intelectual ci a mai cunoscut Japonia până acum”.

  L-am rugat pe Scorţişoară să-mi aducă şi reviste în care îi apăreau articole. Mai voiam să văd şi ce scrie, nu doar articole în care să se vorbească despre distinsa lui personalitate. Scorţişoară s-a uitat pe lista făcută de mine şi a băgat-o indiferent în buzunarul de la haină. A doua zi dimineaţa, mi-a pus pe masă revistele respective împreună cu ziarele obişnuite. Apoi s-a apucat să facă ordine, ca de obicei, în timp ce asculta muzică clasică.

  Mi-am făcut un dosar cu decupaje din revistele şi ziarele în care scria Noboru Wataya şi în care s-a scris despre el, dosar care devenea tot mai consistent. Citind articolele respective, mă străduiam să conturez noua personalitate a „politicianului” Noboru Wataya. Încercam să fac abstracţie de relaţiile nu tocmai bune dintre noi de-a lungul timpului, să fiu imparţial şi să îl percep ca un cititor obişnuit care nu ştie mare lucru despre el. Îmi era însă cumplit de greu să-l înţeleg ca om. Să fiu drept, articolele publicate de el nu erau rele deloc. Mi se păreau scrise frumos şi cu miez, iar unele fraze erau de-a dreptul minunate. Mânuia informaţiile cu o agilitate uluitoare şi oferea concluzii pertinente. Evoluase mult în comparaţie cu primele articole pline de fraze încâlcite şi confuze, sau cel puţin pentru un om de rând ca mine erau uşor de priceput. Cu toate acestea, nu puteam să trec cu vederea aroganţa ce se simţea pe alocuri şi care făcea să mă treacă fiorii. Probabil că mie mi se