fiu cinstit, nici nu mă prea simţeam în stare să-l sar. Conversaţia cu Nobonl Wataya mă epuizase de tot. Nu ştiu de ce mă obosea întotdeauna individul acesta. M-am gândit să mă întind şi să dona puţin, iar după ce mă simţeam mai odihnit, puteam să plec acasă.

  Am luat din dulap o pătură şi o pernă, le-am dus p„ canapeaua din camera de probă, am stins lumina, m-am întins şi am închis ochii, înainte de a adormi, m-am gândit la MacroB. Voiam să adorm cu gândul la el. Cel puţin el s-a întors la mine, de undeva de departe. Era cu siguranţă o binecuvântare cerească. M-am gândit la perniţele lui moi, la urechii* triunghiulare reci, la limba lui roz. Mi-l imaginam donnifl” ghemuit, îi simţeam căldura trupului în palmă, îi respiraţia regulată. Eram mult mai agitat decât altădată, am reuşit să adorm. Un somn adânc, fără vise.

  M-am trezit în toiul nopţii. Mi s-a părut că am auzit zur) undeva departe, ca în colindele de Crăciun.

  Zurgălăi?

  M-am ridicat puţin şi am întins mâna după ceasul el măsuţa de cafea. Limbile ceasului indicau unu şi juma* Dormisem mai profund decât mi-aş fi imaginat. Am r” nemişcat şi mi-am ciulit urechile, dar nu se auzeau bătăile slabe şi seci ale propriei mele inimi. Poate mi s-a doar că auzisem zurgălăi. Posibil să fi visat. M-am

totuşi să dau o raită prin casă. Mi-am pus pantalonii şi am îuat-o uşor spre bucătărie. Când am ieşit din cameră, sunetul s_a auzit şi mai clar. Chiar păreau zurgălăi şi aveam impresia că vin dinspre biroul lui Scorţişoară. Am stat puţin la uşă, apoi am ciocănit. Poate s-a întors Scorţişoară la „reşedinţă” în timp ce dormeam. N-a răspuns nimeni. Am crăpat uşa şi am privit înăuntru.

  În întuneric am văzut cam la înălţimea taliei, o lumină albă de formă pătrată. Monitorul era luminat, iar clinchetul ca de zurgălăi venea de la sunetul repetat pe care-l scotea calculatorul (un sunet pe care nu-l mai auzisem până atunci). Mă chema pur şi simplu. M-am îndreptat fascinat spre lumină şi am citit mesajul de pe ecran:

  Aveţi acces la programul „Cronica păsării-arc”. Alegeţi un document de la 1 la 16.

  Cineva deschisese calculatorul şi accesase documentele intitulate „Cronica păsării-arc”. N-ar fi trebuit să mai fie nimeni la „reşedinţă” în afară de mine. Era posibil oare să fi pornit cineva calculatorul din afară? Dacă da, atunci nu putea fi decât Scorţişoară.

  ?

  Calculatorul continua să scoată sunetul^ acela plăcut şi luminos de parcă era o dimineaţă de Crăciun, îmi lăsa impresia că mă îndeamnă să fac o alegere. Am ezitat puţin şi am ales #8, fără vreun motiv anume. Clinchetul a încetat brusc şi pe ecran mi s-a deschis un document care semăna cu un sul pictat orizontal.

  Cronica păsării-arc #8 (sau: Un alt masacru neprofesionist)

  Medicul veterinar s-a sculat înainte de ora şase. După ce s-a spălat pe faţă cu apă rece, şi-a pregătit micul dejun. VaraJi crăpa de ziuă foarte devreme şi cele mai multe dintre animat se treziseră deja. Auzindu-le ţipetele prin fereastra deschisă fi simţindu-le mirosul purtat de adierea vântului, el ştia cum era vremea fără să se uite afară. Mai întâi asculta şi apoi trăpş în piept aerul dimineţii, pregătindu-se pentru o nouă zi., r

  Dar ziua de azi nu semăna cu cea de ieri. Trebuia să fei altfel, pentru că se pierduseră o mulţime de voci şi de mirosuri. Tigrii, leoparzii, lupii şi urşii fuseseră omorâţi de către solda$ cu o după-amiază în urmă. Acum, după o noapte de som|j evenimentele din ziua precedentă i se păreau doar un coşmţf pe care-l avusese cândva. Faptele se petrecuseră însă H realitate, încă îl mai dureau puţin urechile din pricăjit pocnetului puştilor. Nu putea fi vis. Era august 1945 şi se în oraşul Hsin Chin. Trupele sovietice străpunseseră graniţei se apropiau tot mai mult. Era pură realitate – la fel de vărată precum chiuveta şi periuţa de dinţi din faţa ochilor i

  Elefanţii mugeau şi asta l-a mai liniştit. A, da, elefant supravieţuit masacrului. Din fericire, locotenentul răspundea de pluton fusese destul de omenos şi a scos elef„ de pe lista neagră, gândi veterinarul în timp ce se spă faţă. De când a venit în Manciuria, a întâlnit tot felul de 1 ofiţeri îndărătnici şi fanatici, concetăţeni cu el, şi întotde rămânea cu un gust amar. Cei mai mulţi dintre ei erau ţărani care şi-au petrecut adolescenţa în anii '30, îngrop sărăcie lucie, dar cărora li s-a infiltrat în creieri un naţion dus până la fanatism. Ascultau ordinul unui superior, era de bizar, fără să gândească măcar. Dacă li s-ar fi ce* numele împăratului să sape un canal care să ajungă până în Brazilia, ar fi pus cu siguranţă mâna pe cazmale şi s-ar fi apucat de treabă. Unii i-ar fi numit poate „inocenţi„ sau „puri”, dar veterinarul nu-i considera aşa. Fiu de medic, crescut şi educat la oraş, în atmosfera mai liberală a epocii Taisho1, el nu-i putea înţelege pe tinerii ofiţeri, împuşcarea câtorva elefanţi cu nişte arme mici ar fi fost mult mai simplă decât săpatul canalului până în Brazilia, dar locotenentul care răspundea de pluton, deşi avea un pic de accent de provincial, părea mult mai omenos şi rezonabil decât mulţi alţi ofiţeri pe care-i întâlnise şi care primiseră o educaţie mai aleasă. Şi-a dat seama după felul cum vorbea şi se comporta.

  În orice caz, elefanţii nu fuseseră ucişi, iar medicul veterinar îşi spunea că ar trebui să-i fie recunoscător tânărului ofiţer. Probabil că şi soldaţii s-au simţit fericiţi că au fost scutiţi de un alt calvar. Singurii care regretau erau poate muncitorii chinezi care pierduseră multă carne şi fildeş.

  Medicul veterinar a încălzit apă în ibric, a băgat un prosop în apă, şi-a înmuiat barba cu el şi s-a bărbierit. Apoi a luat singur micul dejun – ceai, pâine prăjită şi unt. Raţia de mâncare alocată în Manciuria era insuficientă, dar în comparaţie cu