și fără să-și scoată haina grea din postav închis. Plin de sudori, stînd la distanță respectuoasă față de stăpînii casei, se închise cîteva săptămîni în salon, absorbit de opera lui ca și Aureliano în atelierul său de aurărie. Într-o dimineață, fără să deschidă ușa și fără să cheme un martor la minunea petrecută, montă primul sul în pianul mecanic: ciocănelele obsedante și vacarmul neîncetat al vergelelor încetară surprinzător și după o pauză urmară, armonioase și limpezi, notele muzicii. Toată lumea năvăli în salon. José Arcadio Buendía păru vrăjit, nu datorită frumuseții melodiei, ci de acea funcționare automată a instrumentului, și așeză în salon aparatul de luat vederi al lui Melchiade în speranța că va obține dagherotipul executantului nevăzut. În ziua aceea, italianul luă masa cu ei. Rebeca și Amaranta, care serveau, erau intimidate de dexteritatea și eleganța cu care se servea de tacîmuri acel bărbat angelic cu mîini palide și fără inele. În sala comună din continuarea salonului de primire, Pietro Crespi le învăță să danseze. Le arătă pasul la distanță, marcînd ritmul cu ajutorul unui metronom sub supravegherea amabilă a Ursulei care nu părăsi nici o clipă încăperea pe tot timpul cît fiicele ei primiră lecțiile. În aceste ocazii, Pietro Crespi purta niște pantaloni speciali, foarte strînși și elastici, și pantofi de dans. „N-ai motiv să-ți faci griji, îi spunea José Arcadio Buendía soției sale. Omul acesta e pederast”. Dar ea nu slăbi vigilența cît durară lecțiile și pînă ce italianul părăsi Macondo. Apoi începură pregătirile pentru serbare. Ursula alcătui o listă de invitați aleși pe sprînceană, oprindu-se numai la descendenții întemeietorilor, cu excepția familiei lui Pilar Ternera, care mai avusese și alți doi copii din părinți necunoscuți. Era de fapt o selecție de castă, determinată însă de sentimente de prietenie, căci fericiții aleși nu numai că erau vecinii cei mai vechi și mai apropiați ai lui José Arcadio Buendía, dinainte de începerea exodului care dusese la întemeierea satului Macondo, dar, mai mult decît atît, copiii și nepoții lor erau tovarășii obișnuiți ai lui Aureliano și Arcadio din cea mai fragedă vîrstă a lor, iar fiicele lor, singurele care veneau în casă ca să brodeze împreună cu Rebeca și cu Amaranta. Guvernator blînd, preocupat exclusiv de a asigura prin veniturile sale reduse întreținerea celor doi polițiști înarmați cu bastoane, Don Apolinar Moscote nu era decît o autoritate decorativă. Pentru a face față cheltuielilor gospodărești, fiicele lui deschiseră un atelier de croitorie în care confecționau atît flori din pînză cît și dulcețuri de goyava sau bilețele dulci la comandă. Dar, cu toate că erau cuminți, devotate, cele mai drăguțe fete din sat și mai la curent cu dansurile noi, ele nu reușiră să figureze printre invitatele la serbare.

În timp ce Ursula și fetele despachetau mobilele, lustruiau argintăria și atîrnau pe pereți tablouri pe care se vedeau fetișcane în bărci pline cu flori, aducînd astfel o viață nouă în încăperile goale clădite de zidari, José Arcadio Buendía renunță la urmărirea imaginii lui Dumnezeu, fiind convins de inexistența lui, și începu să deschidă și să demonteze pianul mecanic pentru a-i pătrunde tainele magiei lui. Cu două zile înainte de serbare, înfundat într-o grămadă de ciocănele și de știfturi, încurcat din cap pînă în picioare într-un ghem de corzi care se răsuceau la un capăt atunci cînd se desfășurau la celălalt, ajunse să defecteze complet instrumentul. N-au existat niciodată atîtea agitații, emoții, alergături ca în zilele acelea, dar noile lămpi cu petrol se aprinseră în ziua și la ora prevăzută. Casa își deschise ușile, încă plină de mirosul de rășină și de var umed, și fiii și nepoții întemeietorilor putură descoperi veranda cu ferigi și cu begonii, camerele liniștite, grădina îmbibată cu parfumul trandafirilor, înainte de a se aduna în salon în fața invenției misterioase care fusese acoperită cu o pînză albă. Acei care văzuseră piane adevărate, destul de răspîndite în celelalte sate din jurul mlaștinei, resimțiră o oarecare decepție, însă mai amarnică a fost dezamăgirea Ursulei cînd montă primul sul, pentru ca Amaranta și Rebeca să deschidă balul și cînd pianul mecanic nu voi să funcționeze. Melchiade, aproape orb, topit sub povara anilor, făcu apel la resursele științei sale străvechi, încercînd să-l repare. În sfîrșit, José Arcadio Buendía reuși să miște din greșeală un dispozitiv înțepenit și muzica începu să răsune, la început în clocote joase, apoi într-o cascadă de note inversate. Lovind peste corzile dispuse dezordonat și acordat greșit, ciocănelele se dezarticulară. Însă descendenții încăpățînați ai celor douăzeci și unu de pionieri întrepizi care trecuseră munții croindu-și un drum spre apus către mare, înfruntară piedicile succesive ale acestei răsturnări a ordinei melodice și balul se prelungi pînă în zori.

Pietro Crespi reveni pentru a repara pianul mecanic. Rebeca și Amaranta îi ajutară să aranjeze corzile și-i împărtășiră ilaritatea în legătură cu valsurile executate invers. El era extrem de afabil și cu un fond atît de onest încît Ursula renunță la supraveghere. În ajunul plecării sale, grație pianului mecanic reparat, se improviză un bal de adio și el făcu împreună cu Rebeca o demonstrație de dansuri moderne demne de niște virtuozi de frunte. Arcadio și Amaranta îi egalară prin grația și ușurința mișcărilor. Însă reprezentația fu întreruptă de Pilar Ternera care se afla la poartă, împreună cu curioșii, și mușcînd și smulgîndu-și părul, se bătea cu o femeie care îndrăznise să spună că tînărul Arcadio avea fese de femeie. Către miezul nopții, Pietro Crespi se retrase rostind o scurtă cuvîntare mișcătoare și promise că va reveni foarte curînd. Rebeca îl conduse pînă la poartă și după ce încuie casa și stinse lămpile, se retrase în camera ei pentru a plînge. Plînse neconsolată zile întregi; nici chiar Amaranta nu cunoștea motivul. Tăcerea ei n-avea nimic straniu. Deși părea expansivă și cordială, caracterul ei era solitar și inima de nepătruns. Era o adolescentă splendidă, înaltă și bine făcută, dar se încăpățîna să șadă în continuare în micul balansoar de lemn pe care-l adusese încă de la venirea ei în casă, întărit în repetate rînduri și rămas acum fără brațe. Nimeni nu observase că