la vîrsta ei încă mai păstra obiceiul de a-și suge degetul. Din această pricină nu pierdea niciodată ocazia de a se încuia în baie și își luase obiceiul de a nu dormi decît cu fața la perete. În după-amiezele ploioase, în timp ce broda în compania unui mic grup de prietene pe veranda înflorită cu begonii, i se întîmpla să piardă firul conversației și o lacrimă de nostalgie îi curgea lăsîndu-i un gust amar la vederea straturilor irigate de pămînt udat și a mușuroaielor de clisă clădite de rîme în grădină. Aceste gusturi ascunse, biruite altă dată prin amestecul de portocale și revent, izbucniră cu o poftă de nestăvilit o dată cu plînsul. Începu din nou să mănînce pămînt. Prima oară a făcut-o oarecum din curiozitate, convinsă că dezgustul pe care-l va simți va fi leacul cel mai bun împotriva ispitei. Și de fapt nu putu suporta să țină pămîntul în gură. Totuși stărui, biruită de o dorință crescîndă și încetul cu încetul regăsi pofta străveche, gustul mineralelor primare, acea satisfacție fără greș pe care i-o procura alimentul originar. Își umplea buzunarele cu pămînt pe care-l mînca în fărîmături, fără să fie observată, copleșită de bucurie cît și de furie, în timp ce le învăța pe prietenele ei ochiurile de broderie cele mai grele și vorbea despre unii oameni care nu merită să înghiți de dragul lor varul de pe pereți. Bulgării de pămînt îl făceau mai puțin depărtat și mai real pe singurul om care merita o astfel de înjosire, ca și cum pămîntul pe care-l călca cu ghetele lui fine, lăcuite, în cine știe ce loc din lume, ar transmite pînă la ea densitatea și căldura sîngelui său prin acea savoare minerală care-i lăsa un gust de cenușă în gură și care-i așternea un zăcămînt de pace în adîncul inimii. Într-o după-amiază, fără a invoca nici un motiv, Amparo Moscote ceru voie să vină să vadă casa. Amaranta și Rebeca, descumpănite de această vizită neașteptată, o primiră cu o politețe înghețată. Îi arătară locuința așa cum fusese reamenajată, o puseră să asculte sulurile pianului mecanic și-i oferiră oranjadă și prăjituri. Amparo era un model de demnitate, de farmec personal și de maniere alese, iar Ursula, în timpul scurtelor clipe în care luă parte la vizită, fu foarte impresionată de ea. După două ceasuri, cînd conversația începu să lîncezească, Amparo profită de un moment de neatenție al Amarantei pentru a-i da o scrisoare Rebecăi. Aceasta avu timp să citească numele prea distinsei domnișoare doña Rebeca Buendía, trasat cu același scris îngrijit, cu aceeași cerneală verde, aceeași așezare îngrijită a cuvintelor ca și instrucțiunile asupra modului de funcționare a pianului mecanic, și îndoi scrisoarea cu vîrful degetelor înainte de a o strecura în corsaj, privind-o pe Amparo Moscote cu o expresie de gratitudine veșnică și necondiționată și cu făgăduința tacită a unei complicități care va dăinui pînă la moarte.

Amiciția neașteptată între Amparo Moscote și Rebeca Buendía reînvie speranțele lui Aureliano. Amintirea micuței Remedios nu încetase să-l chinuiască, însă nu găsea mijlocul de a o revedea. Cînd se preumbla prin sat împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Magnifico Visbal și Gerineldo Márquez – fiii pionierilor cu același nume – căuta cu emoție să o întrezărească in atelierul de croitorie, dar nu le vedea decît pe surorile ei mai mari. Prezența în casă a lui Amparo Moscote a fost pentru el un fel de prevestire: „Trebuie să vină împreună cu ea, își zise Aureliano. Trebuie să vină cu orice preț”. Repetă aceste cuvinte atît de des și cu atîta convingere încît într-o după-amiază, în atelierul său unde tocmai aurea un peștișor, avu certitudinea că ea răspunsese chemării lui. Puțin după aceasta, îi auzi într-adevăr glăsciorul copilăresc și, ridicîndu-și privirea, cu inima înghețată de spaimă, o văzu pe fetiță în pragul ușii, într-o rochie de organdi trandafirie și încălțată cu botine albe.

— Nu intra, Remedios, zise Amparo Moscote de pe culoar. Oamenii lucrează.

Dar Aureliano nu-i dădu timp să asculte. Ridică peștișorul aurit agățat de un lănțișor care-i ieșea din gură și-i zise:

— Intră!

Remedios intră și puse în legătură cu peștele cîteva întrebări la care Aureliano nu reuși să răspundă din pricina unei astme neașteptate. Ar fi dorit să rămînă mereu lîngă această piele de crin, lîngă acești ochi de smarald, foarte aproape de acest glas, care la fiecare întrebare pe care i-o punea, îi zicea „Domnule” cu același respect ca și față de tatăl ei. Melchiade se afla în ungherul său, ședea la locul său, mîzgălind semne indescifrabile. În clipa aceea, Aureliano îl detesta. Nu putea face altceva decît să-i spună lui Remedios că-i oferă peștișorul, iar această ofertă o sperie atît de mult pe fetiță încît își luă tălpășița și părăsi atelierul. În acea după-amiază Aureliano își pierdu răbdarea cu care așteptase în taină prilejul de a o vedea. Își părăsi lucrul. Nu mai încetă să o cheme, făcea eforturi disperate pentru a se concentra, însă Remedios nu răspunse. O căuta în atelierul surorilor, în dosul perdelelor casei, în biroul tatălui ei, însă n-o revedea decît prin imaginea care-i obseda singurătatea în care se găsea. Petrecea ore întregi în salon împreună cu Rebeca, ascultînd valsurile pianului mecanic. Ea le asculta pentru că pe melodiile acestea o învățase Pietro Crespi să danseze. Aureliano le asculta pentru că orice, chiar și muzica îi amintea de Remedios.

În casă plutea iubirea. Aureliano o exprimă în poeme fără început și fără sfîrșit. Le scria pe pergamente aspre pe care i le dăruia Melchiade, pe pereții băii, pe pielea brațelor sale, și pretutindeni apărea, transfigurată, Remedios; Remedios în atmosfera somnoroasă a celor două ceasuri de după amiază, Remedios în respirația blîndă a trandafirilor, Remedios în clepsidra ascunsă a carilor, Remedios în aburii pîinii dimineața, Remedios pretutindeni și Remedios mereu. Rebeca aștepta dragostea către ceasurile patru după amiază, brodind la fereastră. Ea știa că poșta nu venea decît la cincisprezece zile o dată, totuși nu înceta s-o aștepte, convinsă că într-o zi sau alta va veni din greșeală. Se întîmplă tocmai contrariul: o