dată, catîrii poștei nu veniră în ziua prevăzută. Înnebunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte și se duse în grădină să mănînce bulgări de pămînt cu lăcomie să moară nu alta, plîngînd de durere, mestecînd carnea fragedă a rîmelor și zdrobindu-și dinții de cochiliile melcilor. Vărsă pînă în zori. Se scufundă într-o stare de nesimțire febrilă, își pierdu cunoștința și-și descărcă inima într-un delir lipsit de pudoare. Scandalizată, Ursula forță încuietoarea cufărului și găsi pe fundul lui, înnodate cu panglicuțe de culoare roz, cele șaisprezece scrisori parfumate, uscătura frunzelor și petalelor conservate în cărți vechi și fluturi împăiați care la prima atingere se prefăceau în pulbere.

Aureliano a fost singurul care înțelegea această nenorocire. În aceeași după-amiază, în timp ce Ursula încerca să o trezească pe Rebeca din mlaștina delirului ei, Aureliano se duse la prăvălia lui Catarino însoțit de Magnifico Visbal și Gerineldo Márquez. Se adăugase stabilimentului, la exterior, o serie de camere din lemn în care locuiau femeile singure cu mirosul lor de flori veștede. Un ansamblu de acordeoane și de tamburine executa cîntările lui Francisco-Bărbatul, care nu mai pusese piciorul în Macondo de mai mulți ani. Cei trei prieteni băură guarapo fermentat. Magnifico și Gerineldo, care erau de aceeași vîrstă cu Aureliano, dar erau mai experimentați în ale vieții, băură cu măsură, ținînd femeile pe genunchi. Una dintre ele, foarte veștejită, cu dinții toți din aur, îl mîngîie pe Aureliano care fremătă din cap pînă în picioare. O respinse. Observase că pe măsură ce bea mai mult, își amintea tot mai mult de Remedios, însă suporta mai ușor tortura pe care i-o provoca amintirea ei. N-ar fi putut spune în ce clipă începu să plutească. Îi vedea pe tovarășii săi și pe femei navigînd într-un fel de reverberație luminoasă, imponderabili și fără formă, rostind cuvinte care nu ieșeau din gura lui și făcînd semne misterioase care nu se potriveau cu gesturile lui. Catarino îi puse mîna pe umăr și-i spuse: „E aproape unsprezece”, Aureliano întoarse capul, văzu obrazul enorm diformat cu o floare de pînză la ureche, își pierdu apoi memoria ca pe vremea insomniei și n-o mai regăsi decît în zori, într-o dimineață străină și într-o odaie cu totul necunoscută în care stătea Pilar Ternera, în combinezon, desculță, aprinzînd o lampă și necrezîndu-și ochilor:

— Aureliano!

Aureliano se sculă în picioare și-și ridică capul. Nu știa cum a ajuns pînă aici, dar știa care este motivul, căci îl ținea ascuns încă din copilărie, în fundul nepătruns al inimii sale.

— Am venit să mă culc cu tine, îi zise el.

Hainele îi erau murdare de noroi și de vărsătură. Pilar Ternera, care locuia pe atunci numai cu doi dintre băieții ei cei mai mici, nu-i puse nici o întrebare. Îl conduse pînă la pat, îi șterse obrazul cu o cîrpă udă, îl dezbrăcă, apoi se dezbrăcă și ea și coborî perdeaua ca nu cumva să o vadă băieții în caz că se trezeau. Obosise așteptînd bărbatul care nu venise, bărbații care plecaseră, nenumărații bărbați care greșiseră drumul spre casa ei, confundați în incertitudinea cărților de ghicit. Așteptînd mereu, pielea i se zbîrcise pînă se fleșcăise, focul inimii i se stinsese. Îl căută pe Aureliano prin întuneric, îi puse mîna pe pîntece și-l sărută pe gît cu o tandrețe maternă: „Bietul meu copilaș”, murmură ea. Aureliano tresări. Cu o îndemînare liniștită, fără nici o stîngăcie, lăsă departe în urma sa povîrnișurile abrupte ale durerii și o întîlni pe Remedios schimbată într-o mlaștină adîncă fără orizont, mirosind a animal tînăr și a lenjerie de curînd călcată. Cînd ieși la suprafață, plîngea. La început nu erau decît suspine involuntare și întretăiate. Apoi, simțind că ceva umflat și dureros crăpa în el, se descărcă vărsînd șiroaie de lacrimi. Ea așteptă, scărpinîndu-i capul cu vîrful degetelor pînă ce trupul lui se ușură de acea scursoare obscură care-l împiedica să trăiască. Pilar Ternera îl întrebă atunci: „Cine este?” Și Aureliano îi spuse. Ea izbucni într-un rîs care altă dată speria porumbeii dar care acum nu-i mai trezea nici pe copii. „Va trebui să o alăptezi”, zise ea în batjocură. Dar în spatele acestei glume Aureliano descoperi o înțelegere adîncă. După ce părăsi odaia, ușurat de toate îndoielile pe care putuse să le aibă cu privire la virilitatea sa, dar și de acea povară amară pe care o îndurase atîtea luni în inimă, Pilar Ternera îi făcu spontan o făgăduință:

— Voi vorbi cu copila, îi spuse, și ai să vezi că ți-o voi aduce pe tavă.

Se ținu de cuvînt. Dar într-un moment nefericit, deoarece casa își pierduse pacea de odinioară. Descoperind patima Rebecăi, pe care nu o putea păstra ascunsă din pricina țipetelor ei, Amaranta fu cuprinsă de un acces de febră. Și ea îndura suferința spinilor unei iubiri neîmpărtășite. Închisă în baie, își alina zbuciumul unei pasiuni deznădăjduite scriind scrisori înfierbîntate pe care se mulțumea să le ascundă în fundul cufărașului. Ursula abia dacă prididea cu îngrijirea celor două bolnave. La capătul unor interogatorii nesfîrșite și insidioase, nu izbuti să afle cauzele deprimării Amarantei. În cele din urmă, într-un nou moment de inspirație, forță încuietoarea cufărașului și descoperi scrisorile legate cu panglici de culoare roz, pline cu flori de crin care nu avuseseră timp să se veștejească, încă udate de lacrimi, adresate însă niciodată trimise lui Pietro Crespi. Plînse de ciudă, blestemă clipa în care-i venise ideea de a cumpăra un pian mecanic, interzise cursul de brodat și hotărî un fel de doliu fără mort care avea să se prelungească pînă ce tinerele fete vor fi renunțat la speranțele lor. În zadar voise să intervină José Arcado Buendía, care revenise asupra primei sale impresii despre Pietro Crespi și care-i admira îndemînarea în mînuirea mecanismelor muzicale. Astfel că, atunci cînd Pilar Ternera îi spuse lui Aureliano că Remedios era dispusă să se mărite cu el, acesta înțelese că vestea avea să-i ducă pe părinții săi la dezolare. Totuși făcu față evenimentelor. Întruniți în salon pentru o întrevedere din cele mai serioase, José Arcadio Buendía și Ursula ascultară fără să