se emoționeze declarația fiului lor. Auzind însă numele logodnicei, José Arcadio Buendía se îmbujoră de indignare: „Dragostea este o boală! zise el cu o voce tunătoare. Cînd sînt atîtea fete drăguțe și cinstite, singurul lucru care-ți trece prin cap este să te însori cu fiica inamicului!” Ursula împărtășea însă alegerea lui Aureliano. Își mărturisi afecțiunea pe care o nutrea față de cele șapte surori Moscote pentru frumusețea lor, pentru stăruința lor în muncă, pentru cinstea și buna lor creștere și se bucură de înțelepciunea fiului ei. Biruit de entuziasmul soției, José Arcadio Buendía puse atunci o condiție: Rebeca fiind cea căreia Pietro Crespi îi împărtășea dragostea, să se mărite cu el. Ursula să o însoțească pe Amaranta, cînd va avea timp, într-o călătorie în capitala provinciei, pentru a o pune în legătură cu oameni noi și a o face să-și uite iluziile pierdute. De îndată ce află de acest acord, Rebeca își redobîndi sănătatea și-i scrise logodnicului o scrisoare plină de bucurie pe care o supuse aprobării părinților ei și o predă curierului poștal fără să recurgă la intermediari. Amaranta se prefăcu a primi hotărîrea și-și reveni treptat de pe urma acceselor de febră, jurînd însă că Rebeca nu se va mărita decît trecînd peste cadavrul ei.

În sîmbăta următoare, José Arcadio Buendía îmbrăcă costumul din postav închis, gulerul de celuloid și cizmele din piele tăbăcită, pe care le purtase prima oară în seara serbării, și se duse să ceară mîna lui Remedios Moscote. Judecătorul și soția sa fură și măguliți și tulburați să-l primească, în primul rînd că nu cunoșteau motivul acestei vizite neașteptate, apoi deoarece credeau că există o confuzie cu privire la numele logodnicei. Pentru a risipi neînțelegerea, mama se duse să o scoale pe Remedios și o aduse în brațe pînă în salon, încă buimacă de somn. O întrebară dacă este într-adevăr hotărîtă să se mărite și ea răspunse scîncind că singura-i dorință este să o lase să doarmă. José Arcadio Buendía, înțelegînd cît de mult vor fi fost de încurcați soții Moscote, se duse să lămurească chestiunea cu Aureliano. Cînd reveni, soții Moscote se îmbrăcaseră în ținută de ceremonie, schimbaseră așezarea mobilelor, puseseră flori proaspete în vaze și-l așteptau în compania fiicelor lor mai mari. Stînjenit din pricina situației jenante și a gulerului tare care-l supăra, José Arcadio Buendía confirmă că într-adevăr Remedios era aleasa. „Nu are nici un sens, zise don Apolinar Moscote consternat. Mai avem șase fete, toate nemăritate și la vîrsta de a-și lua bărbat, încîntate să fie soțiile vrednice ale unor oameni atît de serioși și muncitori ca fiul dumneavoastră, cînd colo Aureliano își pune ochii pe singura care încă se mai udă în pat”. Soția sa, o femeie bine păstrată, cu pleoape triste, cu ținută îndurerată, îi reproșă incorectitudinea. După ce terminară de mîncat spuma de fructe care fusese servită, toți așteptară cu satisfacție hotărîrea lui Aureliano. Doamna Moscote ceru numai favoarea unei convorbiri intime cu Ursula. Intrigată, protestînd că nu vrea să fie amestecată în chestiunile bărbaților, însă de fapt intimidată și foarte emoționată, Ursula îi făcu o vizită a doua zi. După o jumătate de oră se întoarse cu vestea că Remedios nu era încă puberă. Aureliano nu consideră că acest lucru constituia un obstacol major. Așteptase atît de mult încît putea să mai aștepte, atît cît trebuia pînă cînd logodnica lui va ajunge la vîrsta de a concepe.

Armonia restabilită nu a mai fost tulburată decît de moartea lui Melchiade. Evenimentul era de prevăzut, mai puțin însă împrejurările. La cîteva luni după întoarcerea sa, începuse să îmbătrînească atît de repede și într-un chip atît de neliniștitor încît în curînd fu privit ca unul dintre acei străbunici inutili care se foiesc ca niște umbre prin odăi, tîrîndu-și picioarele, amintindu-și cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, și de care nimeni nu se preocupă și nici nu-și mai amintește de fapt pînă în ziua cînd îi găsești morți în zori în patul lor. La început, José Arcadio Buendía îl ajuta în lucrul său, entuziasmat de noutatea dagherotipului și de prezicerile lui Nostradamus. Dar devenea din ce în ce mai greu de înțeles și, încetul cu încetul îl părăsise în singurătatea lui. Puțin cîte puțin, Melchiade își pierdu vederea și auzul, părea că-și confundă interlocutorii cu oameni pe care-i cunoscuse în timpurile îndepărtate ale istoriei omenirii, și răspundea la întrebările care i se puneau într-un amestec confuz de limbi și de dialecte. Umbla bîjbîind în gol, dar reușea să se strecoare printre lucruri cu o suplețe inexplicabilă, ca și cum ar fi fost înzestrat cu un simț al orientării bazat pe presimțirile nemijlocite. Într-o zi uită să-și pună dantura pe care o lăsase peste noapte într-un pahar cu apă de lîngă patul său și nu o mai puse de atunci niciodată. Atunci cînd Ursula hotărî să mărească casa, prevăzu pentru el o odaie situată lîngă atelierul lui Aureliano, departe de orice zgomot și de agitația din casă, avînd o fereastră prin care se revărsa soarele, și o etajeră pe care ea însăși aranjă cărțile aproape nimicite din pricina moliilor și a prafului, hîrtiile atît de fragile toate pline cu semne neînțelese și paharul care conținea dantura în care se prinseseră plante acvatice cu minuscule flori galbene. Noua încăpere se părea că-i convine lui Melchiade, deoarece nu mai era de văzut, nici chiar în sufragerie. Nu mergea decît în atelierul lui Aureliano, unde-și petrecea ore întregi mîzgălindu-și literatura enigmatică pe pergamentele pe care le adusese cu sine și care păreau fabricate dintr-o materie uscată ce se pulveriza ca o pastă fărîmicioasă. Acolo-și lua mîncarea pe care Visitación i-o aducea de două ori pe zi, deși în ultimul timp nu mai avea poftă și se hrănea doar cu legume. În curînd luă înfățișarea de ființă părăsită specifică vegetarienilor. Pielea i se acoperi cu un mușchi fin asemănător cu acela de pe jiletca sa anacronică de care nu se despărțise niciodată, iar atunci cînd respira, suflarea lui răspîndea un miros de animal care doarme. Aureliano ajunse să uite de el, fiind prea