absorbit de poemele sale, însă o dată avu impresia că înțelege ceva din ceea ce povestea în monologurile-i mormăite și deveni mai atent. De fapt, singurul lucru pe care putu să-l desprindă din aceste lungi avalanșe de conciliabule, era repetarea insistentă a aceluiași cuvînt echinocțiu, precum și numele lui Alexander von Humboldt. Arcadio se apropie ceva mai mult de el cînd începu să-i ajute lui Aureliano la lucrările sale de aurărie. Melchiade răspunse la aceste eforturi de a comunica, rostind uneori în spaniolă cîteva fraze, care nu prea aveau legătură cu realitatea. Cu toate acestea, într-o după-amiază păru iluminat de o emoție neașteptată. După mulți ani, în fața plutonului de execuție, Arcadio avea să-și amintească cu ce glas tremurător îi citise Melchiade cîteva pagini cu scrisul său indescifrabil, din care bineînțeles că nu înțelesese nimic, dar care, recitate astfel cu glas tare, semănau cu niște enciclice psalmodiate. Apoi surîse pentru prima oară după foarte multă vreme și zise în spaniolă: „Cînd voi muri, ardeți mercur timp de trei zile în odaia mea”. Arcadio îi povesti lui José Arcadio Buendía iar acesta încercă să afle mai multe, dar nu obținu drept răspuns decît fraza: „Am dobîndit nemurirea”. Cînd respirația lui Melchiade începu să pută, Arcadio îl duse să se scalde la rîu în toate joile dimineața. Părea că se îndreaptă. Se dezbrăca și se arunca în apă împreună cu copiii și simțul său misterios de orientare îl ajuta să ocolească locurile adînci și periculoase. „Apa este elementul nostru”, spuse odată. Astfel se scurse un răstimp îndelungat fără să fie văzut acasă, afară doar de noaptea cînd depuse eforturi mișcătoare pentru repararea pianului mecanic și de zilele cînd mergea la rîu, împreună cu Arcadio, ducînd sub braț tîlvul și o bucată de săpun ordinar învelită într-un ștergar. Într-o joi, înainte de a fi chemat să meargă la rîu, Aureliano îl auzi zicînd: „Am murit de febră în nisipurile Singaporului”. În ziua aceea intră în apă printr-un vad rău și nu fu regăsit decît a doua zi dimineața, la cîțiva kilometri în josul apei, zăcînd la o cotitură a rîului, scăldat în lumină, cu un vultan solitar stînd pe pîntecele său.

În ciuda protestelor scandalizate ale Ursulei, care-l deplînse cu mai multă durere decît pe tatăl ei, José Arcadio Buendía se împotrivi să fie înmormîntat: „E nemuritor, declară, și el însuși a dezvăluit formula învierii”. Aprinse din nou vechiul atanor părăsit și puse la fiert o căldare de mercur lîngă cadavrul care începuse să se acopere cu bășici albastre. Dar Apolinar Moscote riscă observația că un înecat neînmormîntat reprezintă un pericol pentru sănătatea publică. „Nici pomeneală, de vreme ce trăiește”, se mărgini să-i răspundă José Arcadio Buendía, care continuă timp de șaptezeci și două de ceasuri afumarea cu mercur, pînă cînd cadavrul începea să erupă în eflorescențe livide ale căror șuierături subțiri îmbîcseau casa cu un abur pestilențial. Abia atunci îngădui să fie înmormîntat, însă nu ca un oarecare, ci cu onorurile rezervate celui mai mare binefăcător din Macondo. Au fost primele funeralii, urmate de mulțimea cea mai numeroasă care s-a văzut în sat, abia întrecute, un secol mai tîrziu, de carnavalul funebru pentru Mamá Grande. A fost înmormîntat sub o piatră funerară înălțată în mijlocul unui teren pe care-l destinară cimitirului, cu o placă pe care a rămas scris singurul lucru care se știa despre el: Melchiade. I se consacrară cele nouă nopți de priveghi. Profitînd de mulțimea care se strîngea în curte să bea cafea, să povestească glume și să joace cărți, Amaranta găsi prilejul de a-și mărturisi dragostea lui Pietro Crespi care, cu cîteva săptămîni mai înainte încheiase definitiv logodna cu Rebeca. Tînărul își instala acum o prăvălie cu instrumente muzicale și jucării mecanice chiar în cartierul unde vegetau arabii ce, pe vremea aceea, schimbau jucărelele pe papagali, cartier pe care oamenii nu-l numeau altfel decît Strada Turcilor. Italianul, al cărui cap acoperit de cîrlionți pomădați provoca la femei o nevoie irezistibilă de a suspina, o trată pe Amaranta ca pe o copilă capricioasă care nu merita osteneala să fie luată prea în serios.

— Am un frate mai mic, îi zise el. Vine în curînd să mă ajute la prăvălie.

Amaranta se simți umilită și, plină de ranchiună, îi spuse lui Pietro Crespi că are să împiedice cununia surorii ei, chiar dacă pentru asta va trebui să-și întindă cadavrul în fața ușii. Italianul fu atît de impresionat de tragica amenințare, încît nu putu rezista ispitei de a i-o împărtăși Rebecăi. Astfel, căsătoria Amarantei, mereu amînată din pricina ocupațiilor Ursulei, a fost pusă la cale în mai puțin de o lună. Amaranta nu opuse nici o rezistență, dar în clipa în care-i dădu sărutul de adio Rebecăi, îi șopti la ureche:

— Nu-ți face iluzii. Chiar dacă mă vor trimite la capătul lumii, tot voi găsi un mijloc să împiedic căsătoria ta, chiar dacă va trebui să te ucid.

Datorită absenței Ursulei, a prezenței nevăzute a lui Melchiade, care-și continua preumblările tăcute dintr-o cameră în alta, locuința părea imensă și pustie. În grija Rebecăi rămăsese bunul mers al casei, în timp ce indiana luă asupra ei treburile de brutărie. La căderea nopții, cînd sosea Pietro Crepsi precedat de un zefir proaspăt de lavandă, aducînd întotdeauna o jucărie în dar, logodnica lui îi primea vizita în salonul principal, cu toate ușile și ferestrele deschise ca să nu trezească nici o bănuială. Era o precauție de prisos, deoarece italianul se arătase atît de respectuos încît nu atinsese nici măcar mîna aceleia care avea să-i fie soție în mai puțin de un an. Toate aceste vizite sfîrșiseră prin a umple casa cu jucării miraculoase. Dansatoare automate, cutiuțe muzicale, maimuțe acrobate, cai umblători, clovni toboșari – bogata și surprinzătoarea faună mecanică pe care o aducea Pietro Crespi învinse întristarea pe care o încercase José Arcadio Buendía în urma morții lui Melchiade, și-l transportă din nou în vremurile vechi și bune cînd era alchimist. De atunci încoace trăia într-un paradis de păsări spintecate, de mecanisme demontate, străduindu-se să le perfecționeze printr-un sistem de mișcare perpetuă