în toată firea.” „Adică cum?” se holbă tata. „Adică așa! De ce or fi proști oamenii care trăiesc curat și deștepți ăia care trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul care se tăvălește în noroi trebuie dat model oamenilor care înțeleg că desfrîul le pierde sufletul. Un om are o singură inimă, nu două!” „Și? Ce e cu asta?” făcu tata, care n-o putea urmări, cu atît mai consternat cu cît ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici de rai și nici de iad. Atunci ar fi fost mai clar! Chestia asta cu două inimi îl depășea. „Hm! făcu ea, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc una, dar îmi rămîne ailaltă curată, cînd o să mă satur de desfrîu, o arunc pe-aia și trăiesc cu a bună!… Le vezi cum vin la biserică la bătrînețe și se mocăie în fața sfintei fecioare să le ierte pentru viața lor cînd nu le păsa că o să vină și ceasul căinței. Tot e bine, altele nu vin deloc și pe-alea le lauzi tu!” „Ei, și la ce le folosește căința?” zise tata. „Păi nu le mai folosește, dar căința, dacă vine, cum să scapi de ea? Trebuie să te căiești, că n-ai încotro.” „Și tu nu te căiești?” o ispiti tata furios. Mama tăcu. Dacă răspundea că nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căiește, atunci la ce i-a mai folosit o viață de smerenie? „Mai mă căiesc și eu că nu sînt sfîntă, zise, dar nu ca alea!”

Și nu se știe de ce o pufni rîsul. Unde îi zbura gîndul? Rîdea de tata? Sau de babele acelea care se mocăiau în fața sfintei fecioare? Și de ce nu? N-avea și ea dreptul la puțină trufie? „Atunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aș da ca model pe ăla care își face de cap, ci în sensul că nu trebuie să te căiești, ăsta e tot secretul.” „Da, zise și mama, cîine ai fost, cîine să mori!” „Ei și? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu el?” „Am”, zise mama și tăcu. „Ei, ce ai?” „Fiecare să-și vadă de el, că vine la patul lui de moarte dracul și îl ia în furcă, sau vine un înger și-l duce în rai, pentru el e totuna, de murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce!” Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, cînd îmi venise în minte să gîndesc același lucru după ce citisem un text de Platon: dacă moartea ar fi sfîrșitul a tot, spunea el, cei mai în cîștig ar ieși ticăloșii, fiindcă o lespede pe mormînt i-ar izbăvi și de trup și de suflet și dezbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna. Între timp însă aflasem, nu fără să mă turbur, că marele Karma, spiritul universului, nu lasă lucrurile astfel și că îl silește pe ticălos să se reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie de pildă într-un dobitoc, un măgar sau într-un bou și tot astfel prin treceri succesive se purifică, pînă ce esența sa se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vieții.

Îi spusei tatei toată chestia asta simulînd îngîndurarea. „Și de unde știi că e așa? zise el cu dispreț. A văzut cineva un om reîncarnat?” „Întîi că s-a văzut, au fost cazuri foarte clare, cînd un copil a început să spună că el a mai trăit în satul cutare și l-au dus acolo savanți și oameni de știință și el a recunoscut tot, case, ulițe, oameni… Ei?” „Fugi domnule de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s șarlatanii, așa am văzut eu la bîlci una care mi-a citit buletinul legată la ochi, adică buletinul era în mîna altuia și ăsta a întrebat-o: cum îl cheamă pe domnul? Și ea a spus tot, și anul nașterii și orașul… Și tu vrei să cred?…” „Al doilea, continuai eu neturburat, ție nu ți s-a întîmplat să te plimbi așa pe stradă și să vezi un om pe care să ți se pară că l-ai mai cunoscut, ăhă, așa cîndva, în altă viață?” „Cîte nu i se par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate prostiile ar ajunge să creadă că ăla care e el, nu e el…” „Aha, zic, ți s-a întîmplat?” „Mie? Nici vorbă, unuia, stam la bodegă la un aperitiv și îl aud că zice chestia asta, că el nu e el. Ascultă, mă, îi zic, tu cîte aperitive ai băut înainte să spui tîmpenia asta?” Și se întoarse spre mama, de la care așteptase un răspuns. „Tot nu m-ai făcut să înțeleg ce ai tu cu cutare și cutare, că trăiește așa cum îi place lui?” „Să se ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum vrea.” „Și ce te deranjează? insistă tata. Nu înțeleg!” „Ce s-alege de lumea asta dacă toți ar trăi ca ei? Într-o zi ar scoate fiecare cuțitul și am începe să ne tăiem toți unii pe alții…” „Asta cam așa e, conveni el, da’ n-ai nici o grijă, că nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrășește, pe urmă se mai potolesc… Nenorocirea e că în război îi seceră și pe ăi buni și pe ăi răi, așa că sămînța rămîne…”

Astfel se încheie discuția și tata își aprinse o țigară și rămase gînditor. „Ia spune, îl întrebai, directorul acela de la voi, Bularca, l-a dat pînă la urmă afară pe șefu-ăla de cadre?” „Nu l-a dat”, răspunse el posomorît și tăcu mai departe. „Ai înțeles de ce te întreb…” „Tocmai că mă gîndeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o audiență? Una e cînd vezi omul în fața ta și îl asculți și alta e cînd îți vorbește altul de el. Ce zici?” „Bineînțeles că mă duc, zisei, toată chestia e să-l facă pe șeful cadrelor să tacă, adică să-și dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întîi afară pe individa aia de care