degrabă a fi o închisoare militară. Ţinându-l de braţe, l-au lipit cu spatele de un zid de piatră. Boar l-a lovit pe Ollie în stomac. Picioarele i s-au înmuiat şi s-a prăbuşit la pământ. S-a făcut ghem, incapabil să mai respire. Soldaţii l-au ridicat de jos şi l-au proptit iar de zid.

25. În original, Glasshouse. Numele vine de la una dintre închisorile militare din Marea Britanie care avea acoperiş din sticlă.

— Nu la faţă, le-a spus Boar. Nu vreau ca şefului să-i fie milă de el.

Locotenentul şi-a strâns pumnul şi i-a tras încă o lovitură în coaste. Ollie a început să gâfâie ca un crap scos din apă – cu gura deschisă, trăgând aer în piept –, dar degeaba. Îşi simţea plămânii zdrobiţi.

Deodată, s-a auzit alarma antiaeriană. Soldaţii au şters-o din celulă. Locotenent-aviatorul Boar a rămas.

— Trebuia să fi stat acasă, iancheule, i-a spus el şi i-a dat un şut în ficat.

Ollie a gemut adânc, ghemuindu-se ca să-şi apere părţile moi. Uşa celulei s-a închis cu o bubuitură, apoi s-au auzit paşi care se îndepărtau. Când respiraţia i-a revenit cât de cât la normal, s-a târât până la pat, dacă se putea numi aşa: o scândură acoperită cu o pătură mirosind a mucegai. Afară bubuia artileria antiaeriană. Când a încercat să se ridice în picioare, capul îi vâjâia, iar camera se învârtea cu el. Şi-a pierdut cunoştinţa.

Ollie s-a trezit când mâna i-a căzut din pat pe podeaua de ciment. A încercat să se întindă, dar s-a izbit cu capul şi picioarele de pereţii celulei. Pe podea se vedea umbra gratiilor de la uşă. Mirosea a piatră udă şi a gândaci de Colorado, ca în pivniţa de acasă.

Bănuia că era dimineaţă, chiar dacă celula nu avea ferestre. S-a auzit apa trasă la o toaletă. Îşi simţea gura uscată. Durerea îl străfulgera în coaste. S-a uitat la crăpăturile din tavan şi s-a întrebat dacă şi coastele lui arătau la fel. Pe coridor s-au auzit paşi. Şi-a pipăit corpul şi s-a pregătit pentru o nouă rundă de lovituri.

A auzit clinchetul unei chei, scârţâitul balamalelor de metal, zgomot de paşi lângă pat. A deschis ochii. Erau doi bărbaţi: un soldat în uniformă şi un bărbat îmbrăcat cu pantaloni de tweed cu bretele şi nişte picioare crăcănate, de parcă ar fi călărit un ponei. Valiza lui Ollie atârna de mâna pătată de vârstă a bărbatului.

— Oliver de Maine! a spus o voce hârşâită.

— Da, a zis Ollie cu o voce uscată şi a tuşit, simţind o durere ascuţită în abdomen.

— Vino cu mine.

Ollie s-a ridicat încet de pe pat, apoi a reuşit să stea pe picioarele nesigure. A văzut un soldat, simţindu-se uşurat că nu era dintre cei care îl bătuseră. Bărbatul scund cu picioare strâmbe avea părul alb, faţa brăzdată de riduri şi un ceas de buzunar cu lanţul petrecut peste vestă.

— Cine sunteţi? l-a întrebat Ollie.

— Mă numesc Bertie. Bertie Shepherd. Trei luni de-acum încolo voi fi patronul tău.

Ollie s-a scărpinat în creştet şi a aruncat o privire spre soldat. Acesta i-a făcut semn din cap să iasă din celulă.

A pornit pe coridor în urma lui Bertie, lăsându-l pe soldat în spate. Ajuns afară, l-a izbit în faţă lumina soarelui. A mijit ochii şi a strănutat, simţind în acelaşi timp nişte sfredelituri ca de pumnal care îi străpungea coastele.

— Noroc! i-a urat Bertie.

— Mulţumesc.

Ollie şi-a dus mâna la coaste şi l-a urmat pe bătrân până la o camionetă. Bertie i-a deschis uşa din stânga, l-a ajutat să urce şi i-a aruncat valiza pe scaunul din spate. S-a urcat şi el în cabină şi s-a aşezat la volan.

— Unde mergem? a întrebat Ollie.

Bertie a învârtit cheia în contact, şi-a frecat genunchii şi a pornit motorul.

— La muncă.

— Cum m-aţi scos de-aici?

Bertie a apăsat pedala de acceleraţie şi i-a claxonat pe militarii care se îndreptau spre un hangar.

— Am vorbit cu comandantul şi am căzut la înţelegere.

— De ce?

Bertie l-a privit pe Ollie peste ochelari.

— Pentru că ai ajutat-o pe nepoata mea, Susan.

Ollie şi-a adus aminte de tânăra delicată cu păr blond-cenuşiu, de mâna locotenentului care o strângea de încheietură. S-a înroşit la faţă.

Bertie a apucat volanul.

— Dacă eram mai tânăr, îi băgam în cap nemernicului ăluia buna purtare cu pumnii, a spus el, privindu-l pe Ollie. Îţi mulţumesc.

Ollie a dat uşor din cap.

— Şi ce caută un flăcău din Maine atât de departe de casă?

Lui Ollie i-au apărut în minte chipurile părinţilor, florile veştejite de pe morminte.

— Nu mă mai lega nimic de locul acela.

Bătrânul şi-a frecat iar genunchii. Ollie a arătat cu mâna spre un Hurricane care venea la aterizare.

— Sunt pilot. Trebuie să ajung la Church Fenton, ca să mă înrolez în escadrila „Vulturul“.

— Nouăzeci de zile nu te duci nicăieri. Aşa a fost învoiala.

— Ce învoială?

— Înţelegerea pe care am făcut-o cu comandantul. Locotenent-colonelul Davies, a spus Bertie şi a întors volanul brusc spre stânga pentru a ieşi de pe aerodromul North Weald, obligându-l pe Ollie să se ţină bine ca să nu fie azvârlit din camionetă.

— Ne-am înţeles că o să lucrezi trei luni pentru mine. Iar eu am fost de acord să nu depun plângere împotriva locotenent-aviatorului Clyde Boar pentru comportamentul său, nedemn de un ofiţer din Forţele Aeriene Regale. I-am mai spus că îl cunosc pe vicemareşalul26 forţelor aeriene, Keith Park, şi că am de gând să-l sun după ce plec, în cazul în care nu rezolvăm o asemenea situaţie delicată.

26. Ofiţer superior în aviaţia militară britanică şi din statele Commonwealth-ului. Corespunde gradului de general-maior.