Bertie s-a uitat scurt la el.

— Oliver de Maine, cred că n-ai înţeles. Ştii care e pedeapsa pentru lovirea unui ofiţer?

Ollie a clătinat din cap.

— Să zaci într-o închisoare militară foaaarte mult timp. Până când câştigăm nenorocitul ăsta de război sau vorbim cu toţii germană!

Ollie a înghiţit în sec.

— În afară de asta, comandantul Davies cred că nu ştia ce să facă cu tine. Eşti american, nu eşti înrolat în armata noastră – cel puţin, nu încă –, iar el are pe cap o escadrilă de nazişti care trec în fiecare noapte peste aerodromul lui ca să distrugă Londra. Davies a pierdut deja o mulţime de oameni; piloţii pică din cer ca bolovanii. Bertie a oftat: Poate că nu te ţinea închis până îţi ieşea păr alb, dar sunt al naibii de sigur că era în stare să-ţi pună beţe în roate cu un singur telefon la Church Fenton, ca să nu intri în armată. A primit propunerea mea cu bucurie, cred, şi am căzut la învoială.

— Mulţumesc, Bertie. Cred că îţi datorez, la fel şi prietenului dumitale Keith Park, ceva mai multă recunoştinţă.

Bertie a izbucnit în râs, masându-şi genunchiul.

— L-am întâlnit pe vicemareşal o dată, la o paradă din Londra. Şi pentru că eram atât de aproape încât aş fi putut să dau mâna cu el, m-am gândit că nu strică să mă folosesc de numele lui.

Hohotul de râs al bătrânului a adus un zâmbet pe faţa lui Ollie.

— Să fi văzut ce ochi a făcut comandantul când am pomenit numele lui Park. Părea un şcolar chemat în biroul directorului, a continuat Bertie, tot cu mâna pe genunchi, râzând tot mai tare.

Ollie a pufnit în râs, ceea ce nu i se mai întâmplase de săptămâni bune, dar a trebuit să se ţină cu mâinile de coaste.

— Se pare că te-au cam tăbăcit, Ollie. Dar nouăzeci de zile de lucru pentru misiunea noastră o să-ţi dea timp să-ţi revii.

— Misiune? Ce fel de misiune?

— Operaţiunea Columba. Comandantul Davies are şi el tot interesul ca misiunea să reuşească, un alt motiv, cred, să-ţi dea drumul ca să lucrezi pentru mine.

Ollie s-a scărpinat în creştet.

— Ce e Operaţiunea Columbia?

— Columba! E strict secret, a spus Bertie.

Zâmbetul i-a dispărut dintr-odată şi a lăsat privirea în jos.

— Cum să mă asigur eu că nu eşti spion? a urmat el.

— Sunt pilot utilitar, stropesc recoltele, a spus Ollie, gândindu-se să caute prin valiză după licenţa de pilot.

Vântul şuiera prin fereastra deschisă. Camioneta a nimerit într-o hârtoapă, făcându-i să salte pe locurile lor.

Bertie a izbucnit în râs:

— Foarte curând o să afli totul despre misiune. Iar în următoarele trei luni o să înveţi despre zbor mai mult decât într-o viaţă în carlinga unui Spitfire.

Ollie s-a uitat în oglinda retrovizoare cum, în urma lor, aerodromul dispărea. Oare în ce încurcătură intrase? s-a întrebat.

Capitolul 11 EPPING, ANGLIA

Susan a turnat grăunţe în tavă, apoi a bătut cu lingura de lemn în cutia de metal. Porumbeii au sosit în zbor şi au început să ciugulească. În afară de Ducesa. Cu capul aplecat într-o parte, porumbiţa stătea pe platforma de aterizare şi se uita la Susan.

— Bine, Ducesa, a spus Susan, şi a luat nişte grăunţe în palmă.

Ducesa a coborât pe podea, s-a apropiat legănându-se de ea şi a început să uguie.

— Te-am învăţat rău, a spus Susan şi a mângâiat-o cu degetul pe spate.

Ducesa s-a apropiat de ea. A mai primit o mângâiere pe căpşor, apoi a început să ciugulească.

După ce grăunţele i-au dispărut din palmă, fie înghiţite de Ducesa, fie împrăştiate pe podea, Susan şi-a scuturat palmele şi s-a ridicat în picioare.

— Acum, gata, dă-i drumul!

Ducesa s-a dus încet spre tava cu grăunţe, s-a oprit şi s-a uitat la Susan.

— Hai, du-te!

Ducesa a lăsat căpşorul jos, de parcă fusese jignită, şi s-a amestecat printre celelalte păsări. În timp ce o privea, lui Susan i-a trecut prin minte că porumbiţa se purta mai degrabă ca Whitby, ciobănescul de Shetland pe care îl avea Bertie când era ea mică. Fusese un câine foarte inteligent, care tot timpul cerşea afecţiune, fie frecându-şi nasul de ea, fie furându-i mâncarea, de obicei o brioşă caldă cu boabe de soc făcută de bunica. Bertie glumea acum că, dacă reîncarnarea ar exista, atunci sufletul lui Whitby se întrupase în Ducesa. Aşa încerca el să explice comportamentul neobişnuit al Ducesei; chiar şi după atâţia ani în care antrenase cele mai bune rase din Marea Britanie, nu îi venea să creadă că un asemenea porumbel extraordinar ieşise din găoace tocmai în hulubăria lui, sau mai exact, în castronul albastru folosit pentru fiertura de ovăz a soţiei sale.

Susan a mai aruncat o privire spre Ducesa, al cărei penaj strălucitor sărea în ochi în mijlocul suratelor, ca un ou de Paşti într-un coş cu ouă obişnuite. Susan s-a întors şi a ieşit, iar uşa cu arc s-a închis cu zgomot în urma ei.

În timp ce păşea pe cărarea spre altă hulubărie, Susan a auzit camioneta bunicului, mai precis hârâitul inconfundabil al vitezelor lipsă când Bertie se lupta să acţioneze ambreiajul. Apoi a zărit maşina, cu un pasager în cabină. Când s-a apropiat de casă, a văzut capul americanului zvâcnind la frâna bruscă pusă de Bertie. Susan şi-a netezit fusta, apoi a văzut un găinaţ lipit de pantof. L-a şters de un smoc de iarbă.

Bertie s-a dat jos din camionetă, urmat de Ollie, care se ţinea cu mâinile de coaste.

Susan l-a privit cu gura deschisă.

Bertie şi-a scos ceasul de buzunar din vestă, însă fără să se uite la el.

— Oliver de