Susan a făcut ochii mari.

— Doar până când terminăm prima parte a Operaţiunii Columba, a spus Bertie, strâmbându-se când a trebuit să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul.

— Hai înăuntru, să-ţi pun ceva la genunchi!

Bertie a încuviinţat din cap şi a intrat în casă.

Susan s-a întors spre Ollie.

— Trebuia să fi plecat imediat din gară, aşa cum ţi-am spus.

Ollie s-a apropiat de ea.

— Am încercat.

A băgat de seamă că Ollie se ţinea de burtă.

— Te-au bătut?

— O să-mi treacă.

— Minunat. Absolut minunat! Cum o să terminăm ce-avem de făcut, când toată lumea e betegită? a întrebat Susan.

Ollie a dat din umeri şi a urmat-o în casă.

Susan a scos câteva prosoape ude din răcitor şi le-a înfăşurat peste genunchii lui Bertie, după ce i-a suflecat pantalonii până sus pe coapsele slăbite. Bertie s-a lăsat pe spate în fotoliul său îmbrăcat în tweed.

— Mulţumesc, Susan. Trag un puişor de somn şi apoi mă duc să îngrijesc de păsări.

— Ia-ţi bastonul.

Bertie a refuzat cu un gest categoric din cap:

— Mă face să mă simt bătrân, mai mult decât durerea.

Susan l-a surprins pe Ollie privind lung la bastonul rezemat de şemineu.

— Să mergem sus să te speli.

În timp ce îl conducea pe Ollie la etaj, Susan a văzut cât de încet urca, după tevatura de la aerodrom. L-a dus într-o cameră de oaspeţi care avea un mic pat de metal, un lavoar şi o fereastră care dădea spre grădină. I-a arătat pe geam o baracă de lemn.

— Acolo este privata.

— Ce anume?

— Privata. Cred că voi o numiţi latrină.

— A, da.

Susan i-a dat un prosop, o bucată de săpun şi briciul de rezervă al lui Bertie, atingându-i cu grijă muchia ca să verifice dacă e încă bine ascuţit.

— Când eşti gata, să cobori, a spus ea şi a plecat, închizând uşa în urma sa.

O bătaie în uşă l-a trezit pe Ollie. S-a ridicat în pat, cu o grimasă de durere, apoi şi-a lăsat picioarele pe podea.

Uşa s-a deschis încet.

— Ollie, a şoptit Susan.

— Cred că am adormit. Cât e ceasul?

— E seară. Ai dormit toată ziua.

— Cobor de îndată.

În timp ce Susan cobora scările, Ollie a netezit cearşaful. S-a dus la lavabou, şi-a scos cămaşa şi a văzut că toată partea dreaptă, de la subsuoară până la şold, îi era plină de vânătăi de culoarea sfeclei; pieptul îi era acoperit de nişte urme mai mici lăsate de încheieturile pumnilor – soldaţii îl făcuseră să arate de parcă fusese bătut cu un ciocan de frăgezit carnea. A turnat apă în lighean, s-a spălat, apoi, pentru prima dată după atâta timp, s-a bărbierit atent cu briciul care arăta mai degrabă ca un cuţit de vânătoare.

Pe când se încheia la cămaşă, Ollie a observat pe perete o fotografie înrămată. L-a recunoscut pe Bertie, mai tânăr, cu părul negru şi cu picioarele tot strâmbe, stând lângă o femeie care părea a fi soţia sa. Lângă ei, un cuplu de tineri cu un bebeluş în braţe. Ollie s-a gândit că trebuie să fi fost Susan, dar nu era sigur.

Când a coborât scările, a fost întâmpinat de mirosul pătrunzător al mâncării de varză. De foame, simţea împunsături în stomac.

— Îmi cer scuze, a spus el intrând în bucătărie.

Susan s-a dus la plită şi a ridicat capacul de pe oală. Aburul s-a ridicat până la tavan.

Aşezat deja la masă, Bertie a lăsat jos ziarul.

— Bună seara, Oliver de Maine, l-a salutat el şi i-a făcut semn cu mâna să ia loc.

— Cred că am dormit prea mult, a spus Ollie, aşezându-se pe scaun. Puteţi să-mi spuneţi doar Ollie.

— Prefer Oliver de Maine.

— Bunicule! l-a dojenit Susan.

— Sună maiestuos, a spus Bertie, ridicând mâinile ca un dirijor de orchestră. Oliver de Maine.

— În Maine nu sunt regi, a spus Ollie. Doar fermieri şi pescari.

— Şi piloţi? l-a întrebat Bertie.

— Piloţi care stropesc tarlaua cu cartofi, a spus Ollie masându-şi coastele care îl dureau. În clipa asta, nu mă simt ca un pilot.

— Nu-ţi face griji, flăcăule! a râs Bertie şi l-a bătut uşor pe braţ. Mâine dimineaţă o să iei o lecţie de zbor.

Ollie s-a scărpinat în cap, neînţelegându-i prea bine ciudatul simţ al umorului.

Susan a umplut trei castroane, le-a pus pe masă şi s-a aşezat în faţa lui Ollie. Bertie a rostit rugăciunea, chemând divinitatea pentru salvarea londonezilor şi sfârşitul grabnic al războiului, de preferat cu o victorie britanică.

Ollie a mâncat repede. După foamea îndelungată, pentru papilele lui gustative varza fiartă cu bucăţi de cartofi şi praz a fost mai gustoasă decât oricare altă mâncare în ani de zile.

A mai luat o lingură, apoi a sorbit din ceai.

— Îmi pare rău că n-avem un ceai mai tare, a spus Susan.

— Raţionalizările, a spus Bertie şi a suflat uşor peste mâncarea din castronul său.

— Vă mulţumesc că aţi împărţit mâncarea cu mine. Şi pentru că m-aţi primit la voi, a spus Ollie şi a mai luat o lingură de varză.

Bertie s-a lăsat pe spate în scaun şi a scos din buzunar o pipă. A pus tutun înăuntru, a aprins un chibrit şi a sorbit din muştiuc, trăgând flacăra jos în vatră. A început să scoată fum pe nas. Mirosul de tutun ars a umplut încăperea.

— Povesteşte-mi despre tine, Oliver de Maine.

— Adică ce caut aici? a întrebat Ollie.

Bertie a încuviinţat din cap.

— N-am putut să stau deoparte, fără să lupt, a spus Ollie, ridicând privirea din castron. A remarcat ochii albaştri ai lui Susan, părul ei blond prins la spate într-un coc ţinut cu agrafe, din care scăpaseră