În general, scenariul nu suferă modificări majore de la un bairam la altul. Colegii sărbătoritului vin câte doi sau câte trei, sună la uşă şi aşteaptă cuminţi, cu câte o sticlă în mână. Câteodată le deschide capul de familie, alteori soţia. În clipa când uşa se dă de perete, dinăuntru se aude o lălăială văicăreaţă, însoţită de larma patetică a unui acordeon pe care se plimbă nişte degete experte şi de indispensabilii başi care dau de obicei ritmul şi măsura tânguielii. Musafirii intră în apartament, uşa se închide, iar zgomotul se estompează. Îl auzi doar dacă ciuleşti urechea. Răsufli uşurat, mulţumeşti proniei şi îţi spui că, în fond, fiecare om are dreptul să se distreze. Sedus de perspectiva unei nopţi fără distonocalm, nu-ţi dă prin cap că deocamdată gazdele nu exploatează la maximum calităţile radiocasetofonului cu CD fiindcă încă nu s-a strâns toată lumea.

  La un moment dat, vecinul care se uită nebănuitor la un film de cinematecă tresare îngrozit. Ceva duduie înspăimântător la câţiva paşi de el. Sunt başii care vestesc începerea distracţiei. Trupa e completă la apel şi nebunia poate începe. După câteva secunde de vibraţii care îţi zbârlesc părul de pe braţe, cineva, un bărbat cu un glas străbătut de un tremolo venit din fundul gâtlejului, îşi plânge deziluzia. Ai crede că puseul melancolic se consumă în tăcere, departe de lume. Ei bine, nu. Fiindcă decepţionatul nu e fitecine, ci Florin Peşte. Cât despre vorbele lui, acestea se revarsă prin pereţi, te atacă, te cotropesc, te supun şi te obligă să participi la apăsătorul necaz în dragoste. Lumea îmi spunea de tine / Că vrei să profiţi de mine, /Eu ca prostul te iubeam, / Nici o vorbă nu credeam.

  E clipa când vecinul smuls din miezul filmului îşi pune două întrebări deopotrivă de justificate. Unu: ce vină are el pentru suferinţa altuia? Doi: ce rost are să-ţi ornezi petrecerea de ziua de naştere cu melodii atât de triste? Îndatoritor, cetăţeanul se grăbeşte să discute cele două aspecte cu vecinul al cărui copil a instituit vacarmul pe scară. Mai ştii, dacă-l prinde bine dispus, poate dă muzica mai încet. Însă această abordare e falsă ca o bancnotă de trei dolari. La a cincea bătaie în uşă, nesimţitul parental deschide asudat, cu un pahar în mână, pradă surescitării şi proptindu-şi ochii injectaţi asupra nepoftitului. Acesta simte deodată că dialogul pe care urmează să-l iniţieze n-o să aibă curtoazia şi fluiditatea pe care mizase iniţial.

  — Bună seara, domnu' Nae.

  — 'ai noroc.

  — Ştiţi…

  — Ce vrei, bă?

  — Poate daţi muzica niţeluş mai încet —

  — E ziua la fi-meu. Valea.

  — Da, dar e unu noaptea, eu mâine mă —

  — Zgâmboi, tre' să-ţi desenez? Stânga-mprejur.

  —. duc la serviciu, am o lucrare —

  — Băi cârmâz, eşti nervos cu nervii? E ziua la fi-meu şi-i fac bairam. Nu-ţi place, du-te la hotel. Ce vrei, să-i trimit acasă pe toţi, ca să tragi tu pe dreapta?

  — Îmi pare rău, domnu' Nae, ziceam că ne-nţelegem ca-ntre oameni. Daţi muzica mai —

  — BĂĂÂĂĂI, VREI SĂ-ŢI VOPSESC MOTORU'? MARŞ DRACU' LA TINE-N CASĂ, CĂ MĂ PUN CU BĂTUTA PĂ TINE!

  Zdrang! Uşa metalică se-nchide brusc, salvându-l pe cetăţean de la scatoalca promisă. Înfrânt în bunele sale intenţii, bietul om se întoarce în apartament, pune mâna pe telefon şi cheamă poliţia de proximitate, într-un târziu, la celălalt capăt al firului răspunde o voce blazată iremediabil.

  — Mdea.

  Cetăţeanul e lăsat să-şi explice motivul apelului, fără ca interlocutorul să intervină cu vreo întrebare. Abia când se interesează în cât timp o să descindă echipajul care o să-i pună la punct vecinii, îşi dă seama că a consumat impulsuri de pomană. Căci vocea rosteşte solomonic şi răspicat:

  — E ziua la copil, domnu'. Omu' e-n casa lui. Lăsaţi, că n-a murit nimeni dintr-un chefuleţ.

  Între timp, chefuleţul virează decis spre orgie. Din pereţi nu se mai aud doar lamentări sfâşietoare, ci şi nişte zgomote care sugerează că nu toată lumea e la fel de nefericită în dragoste. Paradoxal, cu cât manelistul suferă mai intens, cu atât fericirea petrecăreţilor e mai colorată. Se chiuie cu aplomb, se tropăie vehement, se scot ţipete care anunţă împliniri erotice fulminante. Fetele mobilizate la paranghelie îşi fac auzite vocile într-o corală care acompaniază acum plonjonul introspectiv al lui Cătălin Arabu. Dragoste cu năbădăi /Aşa cum este la noi /Eu pe unde-am mai trecut / Îţi jur că n-am mai văzut. Cetăţeanul umilit de veselia vecinilor se uită la ceas. A trecut de două noaptea. Peste cinci ore ar trebui să se trezească, iar el n-are idee dacă o să apuce să închidă ochii.

  O pereche de căşti ar face minuni, însă de unde să le scoată? La fiecare petrecere de pe scară îşi promite să se doteze corespunzător şi de fiecare dată uită. Şi oricum, i-ar fi destul de greu să doarmă cu urechile acoperite de căşti. Unde mai pui că în felul ăsta n-ar auzi, ce-i drept, nici muzica, dar nici deşteptătorul.

  Alături, sărbătoarea nesimţirii este în toi. Spirala zgomotelor urcă necontenit, fără să i se poată ghici punctul terminus. Nefericitul vecin e pus la curent cu tribulaţiile amoroase ale lui Sorin Copilul de Aur, preluate cu behăituri descreierate de plenul invitatilor. De ce mă săruţi aşa? / Oricum astăzi vei pleca, /Nu vreau, nu vreau mila ta, /Ştiu că ai pe-altcineva. Plină ochi, scrumiera de pe măsuţa de cafea a vecinului zornăie stins, mărturisindu-şi solidaritatea involuntară cu suferinţa iubăreţului sedus şi abandonat. În colţul din stânga sus al sufrageriei a apărut o crăpătură diagonală, care coboară până deasupra televizorului. Probabil că e acolo de ani buni, însă vecinul nu-şi poate reprima impresia că a fost provocată de muzica petrecăreţilor. Vacarmul atinge dimensiuni uzinale. Nici la sectoarele calde din combinatele siderurgice nu găseşti o asemenea hărmălaie. Pe la ora trei, vecinul năpăstuit cochetează pe rând cu ideea