— A murit acum cinci zile.

— Condoleanțe și Dumnezeu să-l ierte. Îmi amintesc că n-avea o mînă. După ce v-ați mutat într-o vilă foarte frumoasă de pe strada Paris, cu brazi în curte, mama mea a venit să-l roage ceva pentru mine, un medicament străin, niște injecții pentru stimularea creșterii, mamei i se părea că sînt prea mic. Injecțiile erau foarte dureroase, iar eu mă rugam în gînd ca tatăl dumitale să ne refuze. Dar nu ne-a refuzat, era un om săritor și cumsecade, a stat cu noi de vorbă vreun ceas, pe o terasă mare, cu flori, cu balansoare și mese acoperite cu umbrele de soare în culori fosforescente. Dumneata te dădeai într-un leagăn și mîncai căpșuni cu frișcă.

— Nu-mi amintesc nimic.

— Vă spun toate astea ca să vă demonstrez ce memorie bună am și ca să vă conving că nu v-ați schimbat prea mult. Dar ce-ar fi să punem cîte un strop de coniac în aceste cafele?

Ofițerul scoase din buzunar o sticlă plată, americană, în care la origine fusese whisky, și turnă în fiecare ceașcă.

— Ce profesie aveți dumneavoastră? se interesă el, după ce trase un gît de coniac din sticlă, fără să le ofere și celorlalți. Luna de pe cer se făcuse roșie pînă la incandescență.

— Eu sînt medic, iar domnișoara e profesoară, răspunse Mitică.

— Dacă sînteți medic, atunci poate ne dați și nouă o explicație. Colegul meu, care tace tot timpul, și nu tace fără motiv, a avut o nenorocire în familie. I-a murit un băiețel de trei ani jumate, fără nici un motiv serios. Seara a avut febră treizeci și nouă de grade, iar dimineața s-a învinețit la față și a murit în brațele mamei lui, în drum spre spital. I s-a făcut autopsie și nu s-a găsit nimic. Ce explicație puteți da acestei întîmplări, domnule doctor?

— Aproape sigur că e vorba de o infecție a meningelui. De cîțiva ani circulă un virus care are predilecție să se așeze pe creier.

Ofițerul celălalt, tăcutul, tatăl copilului mort, se șterse pe obraz cu mîneca, ceilalți abia atunci observînd că el plînge cu lacrimi.

— Ce credeți că am făcut? continuă colegul lui, volubil și vorbăreț, fericit că găsise pe cineva care să-l asculte. Am aflat că aici în împrejurimi, adică în satul de alături… Cum îi zice, Costică?

— Potoceni, răspunse colegul lui, încetînd să mai plîngă.

— Exact. Am aflat că acolo există un popă, popa Dumitru, vestit în toată țara ca ghicitor. Ne-am dus la el…

— De fapt, nu e ghicitor, îl contrazise celălalt ofițer. E ceva mai mult. Un sfătuitor.

— Da, e mai mult decît un ghicitor, e un fel de sfătuitor, are dreptate colegul, un înțelept la care lumea merge să ceară sfaturi în diferite probleme de viață.

— Și ce v-a zis?

— Ne-a zis ce ne-ai zis și dumneata. C-a avut ceva la cap.

— Aș vrea să merg și eu la preotul ăsta, spuse Nela. Ne duceți și pe noi? Bineînțeles, nu acum. Mîine dimineață.

— Desigur. Dacă nu vă supărați, putem să mai stăm de vorbă? Misiunea noastră e îndeplinită, iar carburantul trebuie economisit.

— Cu plăcere, spuse Nela, fericită că musafirii erau simpatici și vorbăreți.

— Domnule doctor, iertați-mă, vreau să vă întreb ceva. Vorbise ofițerul cel tăcut, avea o voce dogită și urîtă, probabil din cauza plînsului, care-l surprinsese neplăcut pe Mitică. Aș vrea să-mi spuneți la ce vîrstă apare sentimentul morții.

— Asta ar putea să vă spună dînsa, răspunse Mitică, întorcîndu-se spre Nela, crispat și jenat; abia atunci realiza situația în care se afla: uitase s-o întrebe pe tovarășa lui de drum cum o cheamă. Dînsa, adăugă Mitică, a terminat psihologia, e în materie.

— Sentimentul morții apare după vîrsta de șase ani, anunță Nela, scurt.

— Băiețelul meu, care avea trei ani și jumătate, în ultimele sale clipe de viață s-a agățat de gîtul mamei sale și-a strigat: „Mama, nu vreau să mor!” Apoi a apucat-o cu mînuța de obraz, a strîns-o puternic și a închis ochii, liniștit. Fața lui era calmă și frumoasă.

— A fost o reacție instinctuală, o alarmă a organismului aflat în ultima stare de disperare, spuse Nela. Noi, oamenii, nu murim frumos, de obicei. Frumos, adică decent și senin, mor numai animalele. Elefanții și măgarii se ascund cînd își presimt sfîrșitul. Cîinii sînt mai patetici, se uită în ochii stăpînului, cer ajutor. În schimb, leul nu îngăduie lîngă el decît leoaica, pe care o chinuie groaznic în timpul agoniei lui de cîteva zile și nopți, o mușcă și o zgîrie, din invidie. Soția dumneavoastră cum suportă nenorocirea?

— Nu știu. Am fost atît de laș încît am plecat în manevră, deși comandantul îmi dăduse o permisie de zece zile. Mi-e frică s-o văd. E gravidă în luna a șasea.

Ofițerul vorbăreț îi făcu semn lui Mitică să ia o gură de coniac, dar acesta refuză.

— Cînd era mama gravidă cu mine, spuse Mitică, mi-au murit doi frați în aceeași zi. Venise o zăpadă timpurie, în noiembrie, și ei s-au dat cu sania, desculți. Și, totuși, mama m-a născut normal.

— Probabil era țărancă.

— Bineînțeles.

La ora patru și jumătate se făcuse ziuă, o zi frumoasă, senină, ceea ce-i bucură pe ofițeri: manevrele se puteau desfășura cu ușurință. Între timp, Mitică strînsese cortul și-l așezase lîngă elicopter.

— Atunci să mergem, zise primul ofițer, și se ridică, clătinîndu-se. Vă lăsăm în drum. Băuse, pe neobservate, toată sticla de coniac. Fiți fără grijă, îi șopti el lui Mitică, o să conducă colegul. Eu o să moțăi puțin.

În elicopter, Nelei i se făcu rău, amețise. Mitică o ținea de mîini, foarte strîns, și-i șoptea:

— Ține-te bine, că mă faci de rîs.

— Mi-e frică, striga ea, cu vocea sugrumată.

— Spune cum te cheamă.

— Nela.

— Mersi. Uite c-am ajuns.

Elicopterul coborî în centrul satului, apoi plecară, pe jos, pe ulița principală. Părintele Dumitru culegea strugurii din grădină, ajutat de o femeie. Nu se arătă surprins de sosirea ofițerilor, își vedea de treabă, calm, în decursul anilor fusese vizitat de tot felul de oameni, inclusiv de un șef de stat