mentul de pe strada Kuyulu Bostan. Acum n-o mai jelea neîncetat doar pe Füsun, ci-l plângea şi pe Kemal, pe care-l numea „adevăratul meu ginere“. N-a vorbit decât o dată despre muzeu. Avusese o răzătoare veche de gutui -îşi dorea nespus să mănânce nişte dulceaţă, dar nu reuşea deloc să găsească răzătoarea. Oare să fi rămas la muzeu? Eu ştiam despre ce era vorba, aşa că n-aş fi putut să i-o duc la următoarea mea vizită? În timp ce mă conducea la uşă, a început să plângă şi mi-a spus: „Orhan Bey, îmi amintiţi de Kemal.“

         Kemal îmi făcuse cunoştinţă, cu şase luni înainte de moarte, cu Ceyda, care fusese prietena cea mai apropiată a lui Füsun, care-i cunoştea toate tainele şi care, după părerea

mea, îl înţelegea cel mai bine pe Kemal. Întâlnirea cu ea a fost prilejuită şi de faptul că Ceyda Hanim, căreia-i plăceau romanele, dorea să mă cunoască. Cei doi fii ai ei, care aveau în jur de treizeci de ani, fiind de profesie ingineri, şi nurorile ei, la care ţinea foarte mult şi ale căror fotografii mi le-a şi arătat, îi dăruiseră deja şapte nepoţi. Bogatul ei soţ (fiul familiei Sedirci!), care mi s-a părut uşor cherchelit, dar şi uşor ramolit şi care era cu mult mai în vârstă decât Ceyda, nu s-a arătat interesat de noi, de povestea noastră şi nici măcar de faptul că eu şi Kemal beam rachiu din belşug.

         Ceyda ne povestise, râzând, că Füsun găsise chiar în seara aceea cercelul uitat de Kemal în baie, la prima sa vizită în Çukurcuma, că-i povestise imediat Ceydei acest amănunt şi că amândouă deciseseră ca Füsun să-i spună lui Kemal că cercelul dispăruse fără urmă, ca să-l pedepsească. Kemal aflase, de fapt, lucrul acesta cu ani în urmă, tot de la Ceyda, după cum aflase şi multe alte taine care-o priveau pe Füsun. În timp ce eu o ascultam pe Ceyda vorbind, el nu făcuse decât să surâdă cu amărăciune şi să mai toarne câte un pahar de rachiu pentru fiecare dintre noi.

         - Ceyda, îi spusese mai apoi Kemal Ceydei, m-am văzut şi am stat mereu de vorbă cu dumneata în Maçka şi în Taşlik, ca să aflu noutăţi despre Füsun. În timp ce dumneata îmi

povesteai despre Füsun, eu obişnuiam să contemplu palatul Dolmabahçe, văzut dinspre Maçka. Am aruncat o privire mai deunăzi şi am observat că în colecţia mea s-au adunat

foarte multe fotografii care surprind această privelişte.

         Pentru că venise vorba de acest subiect şi, cred eu, oarecum şi în cinstea noastră, Ceyda Hamm mi-a spus că descoperise, cu o zi în urmă, o fotografie pe care n-o văzuseră niciodată

nici Füsun, nici Kemal Bey. Faptul acesta ne-a emoţionat pe toţi. Fotografia fusese făcută în culise, în seara în care avusese loc finala Concursului de Frumuseţe organizat de Milliyet în 1973, pe când Hakan Serinkan îi dezvăluia în şoaptă lui Füsun întrebările de cultură generală pe care urma să i le pună pe scenă. Vestitul cântăreţ, devenit între timp deputat din partea unui partid islamist, o plăcuse foarte mult pe Füsun.

         - Din păcate, nici una dintre noi n-a izbutit să intre în calificări, Orhan Bey, dar în seara aceea am râs cu Füsun până ne-au dat lacrimile, ca nişte adevărate liceene ce eram, a spus Ceyda. Fotografia cu Füsun a fost realizată chiar în acele momente.

         De îndată ce a privit fotografia aceea decolorată de vreme pe care o dăduse brusc la iveală Ceyda, punând-o pe măsuţa de lemn, Kemal Bey s-a albit la faţă ca varul şi s-a cufundat într-o tăcere prelungită.

         Pentru că soţul Ceydei nu agrea deloc povestea cu concursul de frumuseţe, nu ne-am putut uita prea stăruitor la fotografia lui Füsun câtă vreme ne-am aflat acolo. La sfârşitul

serii însă, Ceyda, care era, ca de obicei, foarte înţelegătoare, i-a dăruit fotografia lui Kemal Bey.

         Când am părăsit casa Ceydei, aflată în Maçka, ne-am îndreptat spre Nişantaşi, mergând pe jos, în liniştea nopţii.

         - Să vă conduc până la blocul Pamuk, mi-a spus Kemal Bey. În seara aceasta n-am să înnoptez la muzeu, ci la mama, în Teşvikiye.

         Cu cinci clădiri înainte de blocul Pamuk, s-a oprit în dreptul blocului Compasiunea şi a surâs:

         - Orhan Bey, v-am citit integral romanul Zăpada, a spus el. Nu agreez politica. De aceea, să nu vă supăraţi că v-o spun, am făcut oarecari eforturi să-l duc până la capăt. Mi-a plăcut însă sfârşitul. Aş dori şi eu să mă adresez direct cititorilor la finalul romanului, la fel ca personajul acelei cărţi. Am acest drept? Când veţi încheia cartea?

         - După ce veţi sfârşi dumneavoastră muzeul, am spus eu.

         Această replică devenise, de-acum, o glumă împărtăşită de amândoi.

         - Care este ultimul dumneavoastră cuvânt către cititori?

         - N-am să spun, ca personajul acela, că cititorii nu vor avea cum să ne-nţeleagă de departe. Ba dimpotrivă, aş zice că cei care ne vor vizita muzeul şi vor citi cartea dumneavoastră ne vor pricepe. Altceva am însă de spus.

         De îndată ce a rostit aceste cuvinte, a scos din buzunar fotografia lui Füsun şi a privit-o cu dragoste, la lumina palidă ce răzbătea dinspre felinarul aflat în faţa blocului Compasiunea. M-am apropiat şi eu de el.

         - E frumoasă, nu-i aşa? a spus el, aşa cum îi spusese şi lui tatăl său cu peste treizeci de ani în urmă.

         Am privit amândoi cu uimire, cu dragoste, cu veneraţie fotografia care o înfăţişa pe Füsun într-un costum de baie negru, inscripţionat cu cifra 9, braţele ei de culoarea mierii,

chipul ei, care era departe de a fi vesel, ba chiar părea trist, trupul ei minunat, intensitatea, vitalitatea umană oglindită de trăsăturile feţei ei, care ne frapa chiar şi la treizeci şi

patru de ani de la realizarea fotografiei.

         - V-aş ruga să puneţi această fotografie în muzeu, Kemal Bey, am spus eu.

         - Ultimele mele cuvinte din carte sunt următoarele, Orhan Bey, vă rog să nu uitaţi...

         - N-am să uit.

         A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun şi a aşezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:

         - Să ştie toată lumea că am avut