cu mândrie. Cât despre Kemal, acesta era tare istovit – părea neîngrijit, la capătul puterilor şi teribil de nefericit. Orhan Bey, m-am necăjit nespus când am văzut în ce hal era! Şi Zaim s-a necăjit, nu doar eu. Omul acela plăcut, vesel, pus pe glume, care iubea atât de mult viaţa şi cu care mă logodisem cândva la Hilton dispăruse şi fusese înlocuit de un bătrân posomorât, cu ţigara nelipsită din colţul gurii, rupt de lume, de realitate. Dacă n-ar fi ,,recunoscut-o“ el pe Gül, nu l-am fi recunoscut nici noi pe el. Se veştejise şi, odată cu trecerea anilor, se prăbuşise. M-am întristat foarte tare. Ca să nu mai spun că era prima mea întâlnire cu el după nu ştiu câţi ani.

         - După treizeci şi unu de ani de la ultima masă pe care-aţi luat-o la restaurantul Foaierul.

S-a așternut o tăcere de gheaţă, care-ţi stârnea fiori.

         - Se pare că v-a destăinuit totul! a spus Sibel peste puţină vreme, cu amărăciune.

         Cum tăcerea se prelungea, mi-am dat seama ce anume intenţionau, de fapt, să-mi transmită: doreau ca cititorul să ştie că viaţa lor era cu mult mai fericită decât pretindeam

eu, că se bucurau de o existenţă plăcută şi firească.

         Mai apoi, în timp ce beam coniac, după ce fetele se retrăseseră în camerele lor, am înţeles că cei doi soţi se străduiau să abordeze şi o altă chestiune. La cel de-al doilea pahar cu

coniac, Sibel şi-a destăinuit temerea cu o sinceritate pe care am apreciat-o, fără a se mai învârti în jurul cozii, ca Zaim:

         - La sfârşitul verii anului 1975, după ce Kemal mi-a mărturisit boala care-1 măcina, adică faptul că era îndrăgostit până peste urechi de răposata Füsun Hanim, mi s-a făcut milă de el şi am vrut să-l ajut. Am petrecut împreună o lună (de fapt, trei) în vila noastră de la Anadoluhisari, pentru a-l trata, căci aveam cele mai bune intenţii din lume. De fapt, asta nu mai are importanţă acum... Tinerele din zilele noastre nu mai sunt preocupate de fleacuri precum păstrarea virginităţii (nici asta nu era adevărat), dar, în ciuda acestui fapt, v-aş ruga în mod deosebit să nu vorbiți în cartea dumneavoastră despre zilele acelea, care au fost umili-

toare pentru mine... Chestiunea, în sine, ar putea părea neînsemnată, dar m-am certat cu Nurcihan, cea mai bună prietenă a mea, tocmai pentru că a purtat vorba pe această temă. Fetele mele n-au să-i acorde nici o importanţă când au să afle, dar prietenele lor şi cei care obişnuiesc să clevetească pe socoteala altora... Vă rugăm să nu ne lezaţi... Zaim mi-a spus că ţinuse întotdeauna foarte mult la Kemal, că acesta fusese un om foarte deschis, că-i căutase mereu prietenia şi-i dusese dorul.

         - Este adevărat că Kemal a adunat la un loc toate lucrurile acelei Füsun Hanim? Este adevărat că se înfiinţează un muzeu? m-a întrebat el apoi, pe jumătate cu mirare, pe jumătate cu teamă.

         - Da, am spus. Iar eu am să fac reclamă acestui muzeu prin chiar cartea mea.

         Când am plecat de acolo, glumind şi flecărind, la o oră foarte târzie, m-am pus o clipă în locul lui Kemal. Dacă ar mai fi trăit şi dacă ar fi continuat prietenia cu Sibel şi Zaim (lucru foarte posibil), Kemal ar fi plecat de acolo la fel ca mine - încercând, pe de o parte, un sentiment de fericire, iar pe de altă parte unul de vinovăţie, pentru viaţa sa singuratică.

         - Orhan Bey, mi-a spus Zaim din uşă. Vă rog să respectaţi rugămintea lui Sibel. O să sponsorizăm şi noi muzeul, din partea companiei Meltem.

         În noaptea aceea am înţeles, totodată, cât de inutil era să mai discut cu alţi martori: nu voiam să scriu povestea lui Kemal Bey aşa cum o vedeau alţii, ci aşa cum mi-o depănase el.

         M-am dus la Milano, mânat doar de această convingere, şi am aflat că ceea ce-l mâhnise atât de tare pe Kemal Bey în ziua în care se întâlnise cu Zaim, cu Sibel şi cu fetele lor fusese starea de degradare a Muzeului Bagatti Valsecchi, pe care se dusese din nou să-l viziteze, cu puţin timp înainte, precum şi faptul că o parte din spaţiul acestuia devenise spaţiu comercial, fiind închiriat distribuitorilor vestitei mărci Jenny Colon, spre a aduce venituri muzeului. Toate supraveghetoarele acestuia, îmbrăcate întotdeauna în negru, aveau ochii înlăcrimaţi şi, potrivit directorilor, faptul acesta îl deprimase foarte tare pe un domn din Turcia, care se abătea sistematic pe la muzeu, o dată la câţiva ani.

         Chiar şi această informaţie m-a făcut să mă gândesc că nu mai trebuia să dau ascultare nici unei cleveteli pentru a-mi duce la bun sfârşit romanul. Îmi doream foarte mult doar s-o văd, s-o ascult pe Füsun. Înainte de a da curs invitaţiilor celor apropiaţi ei, am acceptat însă, din simpla plăcere de a le ţine tovărăşie la masă, invitaţiile altor persoane, care mă pofteau insistent la ele acasă şi care se temeau de cartea mea.

         Osman m-a sfătuit, de pildă, în timpul unei cine care n-a durat prea mult, să nu aştern deloc pe hârtie această poveste. Da, poate că Satsatul dăduse faliment din cauza indolenţei

fratelui său, dar toate companiile create de răposatul său tată, Mümtaz Bey, deveniseră vedetele revirimentului înregistrat de exporturile Turciei. Avea foarte mulţi duşmani, iar o carte care urma să işte nenumărate bârfe şi să rănească multă lume n-avea să facă altceva decât să transforme Basmaci Holding în subiect de deriziune şi, desigur, să-i determine pe europeni să-şi bată joc de noi, să ne mai ponegrească o dată. M-am ales, totuşi, de pe urma acelei seri cu o amintire plăcută, şi anume cu o bilă care-i aparţinuse în copilărie lui Kemal şi pe care Berrin Hanim mi-a dat-o, fără s-o vadă soţul ei, în timp ce ne aflam împreună în bucătărie.

         Cât despre tanti Nesibe, cu care îmi făcuse, de fapt, cunoştinţă Kemal mai înainte vreme, aceasta nu mi-a