nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului. Sunt sigur că studenţii voioşi care vor veni peste cincizeci de ani de la Kayseri cu autobuzul spre a vizita muzeul, turiştii japonezi care vor face coadă la uşă, cu aparatele de fotografiat în mâini, femeile singure, care îi vor trece pragul doar pentru că se vor fi rătăcit, şi îndrăgostiţii fericiţi din Istanbulul la fel de fericit al acelor vremuri vor percepe intens dragostea şi tot ceea ce am cunoscut noi privind stăruitor fotografiile ce reprezintă vechiul Istanbul, jucăriile copilăriei

noastre comune şi celelalte lucruri. Mulţimile de oameni care vor veni la Muzeul inocenţei vor vizita, sper, şi expoziţiile noastre temporare, admirând obiectele adunate de bieții

noştri confraţi istanbulezi cu care am făcut cunoştinţă prin casele-ghenă şi pe la reuniunile Asociaţiei, colecţionarii noştri bântuiţi de obsesii care au strâns fotografii cu vapoare, capace

de răcoritoare, cutii de chibrituri, clanţe, cărţi poştale, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi ori cercei. Mi-aş dori ca poveştile acestor expoziţii şi colecţii să fie, la rândul lor, consemnate

în cataloage şi romane. Vizitatorii care, în acele zile, îşi vor aminti, contemplând obiectele cu pietate şi veneraţie, de dragostea dintre Füsun şi Kemal, vor înţelege probabil că, la fel ca în cazul poveştilor cu Leyla şi Mecnun ori cu Hüsn şi Aşk1, povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului. Mai doriţi un rachiu, Orhan Bey?

         Eroul romanului şi întemeietorul muzeului nostru, Kemal Basmaci, a murit pe data de 12 aprilie 2007, cu prilejul celei de-a cincizecea aniversări a zilei de naştere a lui Füsun, la

vârsta de şaizeci şi doi de ani, într-o cameră cu vedere spre Via Manzoni, la Grand Hotel din Milano, unde obişnuia să poposească întotdeauna când se ducea la Milano, în urma unui stop cardiac survenit în somn, către dimineaţă. Kemal Bey obişnuia să se ducă la Milano ori de câte ori i se ivea prilejul, pentru ,,a trăi“, potrivit propriei sale expresii, Muzeul Bagatti Valsecchi, despre care afirma că era „unul dintre cele cinci muzee importante din viaţa sa“ (vizitase, până la moarte, exact 5723 de muzee). (Ultima idee importantă pe care am aşternut-o pe hârtie, reproducându-i spusele, a fost următoarea: ,,Muzeele sunt făcute : 1. Nu pentru a fi vizitate, ci simţite şi trăite. 2. Colecţia este sufletul a ceea ce urmează să fie simţit. 3. Muzeele fără colecţii nu sunt muzee, ci simple locuri de expunere.“) Ceea ce-1 fascina pe Kemal Bey la casa respectivă, care fusese renovată în secolul al XIX-lea de către doi fraţi, luând forma unei clădiri renascentiste din secolul

    1. Eroii celebrului poem alegoric semnat de Şeyh Galip (1757-1799), poet otoman și, totodată, conducător al unuia dintre cele mai celebre lăcaşuri istanbuleze ale ordinului Mawlawiyya (în turcă, Mevlevilik) - cel din Galata.

al XVI-lea, fiind apoi transformată, în secolul XX, în muzeu, ceea ce-l atrăgea la istoria ei şi la minunata colecţie pe care-o adăpostea era faptul că totul se alcătuia din obiectele banale,

de zi cu zi, aflate în locuinţa proprietarilor (adică paturi, lămpi vechi, oglinzi din perioada renascentistă, oale şi tingiri).

         La funeralii, desfăşurate la moscheea Teşvikiye, au participat cei mai mulţi dintre cei ale căror nume sunt consemnate în indexul cărţii noastre. Cât despre Vecihe Hanim, mama lui Kemal, aceasta se afla în balconul din care obişnuia să urmărească mereu înmormântările şi purta pe cap o basma. Noi, cei aflaţi în curtea moscheii, o priveam, cu lacrimi în ochi, cum îşi petrecea fiul pe ultimul drum, plângând în hohote...

         În lunile ce au urmat după înmormântare, apropiaţii lui Kemal Bey, care nu doriseră să mă-ntâlnească mai înainte vreme, mi-au solicitat, rând pe rând, întrevederi, într-o ordine stranie, dar, altfel, cât se poate de logică. Rezerva lor se întemeia pe convingerea eronată că în cărţile a căror acţiune se desfăşoară în mediile din Nişantaşi îi încondeiez fără menajamente pe toţi cei din jur. Din păcate, clevetelile şi acuzele potrivit cărora îi înfăţişasem în culori defavorabile nu doar pe mama, pe fratele meu mai mare, pe unchiul şi pe cei din neamul lui, ci şi pe mulţi alţi cetăţeni onorabili din Nişantaşi, ca, de pildă, pe vestitul Cevdet Bey, pe fiii săi şi pe ceilalţi membri ai familiei sale, pe Ka, prietenul meu poet, ba chiar şi pe vestitul foiletonist Celâl Salik, pe care-1 admirasem şi care sfârşise prin a fi asasinat, pe renumitul

negustor Alaaddin şi pe nenumăraţi demnitari, slujitori ai religiei ori generali, erau foarte răspândite. Zaim şi Sibel se temeau de mine fără a-mi fi citit cărţile. Zaim era cu mult mai bogat decât în tinereţe. Meltem dispăruse de pe piaţă ca răcoritoare, dar numele ei supravieţuise în titulatura unei mari companii. Zaim şi Sibel m-au primit foarte bine în

maiestuoasa lor casă de pe colinele din Bebek, cu vedere spre Bosfor. Mi-au spus că erau încântaţi de faptul că urma să scriu biografia lui Kemal Bey (apropiații lui Füsun spuneau

că istoriseam povestea lui Füsun). Nu trebuia să fiu însă părtinitor în conceperea cărţii, ci se cuvenea să-i ascult şi pe ei.

         Aveau să-mi dezvăluie însă mai întâi o nemaipomenită coincidenţă, şi anume faptul că, în după-amiaza zilei de 11 aprilie, cu o jumătate de zi înainte de moartea lui Kemal Bey, se întâlniseră cu el pe stradă, la Milano. (Am simţit imediat că de aceea mă invitaseră la ei.) Zaim, Sibel şi cele două fete ale lor, amândouă frumoase şi dezgheţate – una dintre ele avea douăzeci de ani (Gül), cealaltă optsprezece (Ebru) -, care luaseră în seara aceea cina cu noi, se duseseră pentru trei zile la Milano, în vacanţă, ca să se plimbe şi să se distreze. Lui Kemal îi căzuseră ochii pe familia aceea fericită care păşea pe străzi glumind, râzând, uitându-se la vitrine şi delectându-se cu îngheţată la cornet multicoloră, de portocale, căpşuni şi pepene galben; o remarcase mai întâi pe Gül şi se apropiase, confuz, de tânără, care semăna, într-adevăr, foarte bine cu mama ei, exclamând: „Sibell Sibel! Bună, sunt eu, Kemal !“

         - Gül