atunci Füsun nu fusese deloc îngăduitoare cu el. Mi-a mai spus, alegându-şi cu grijă cuvintele, că fusese foarte atent, în timpul căsniciei lor, să nu se îndrăgostească din nou de ea, ca să nu mai aibă parte de aceeaşi suferinţă, ştiind foarte bine că Füsun se măritase cu el pentru că

„fusese nevoită“, de fapt, să o facă. Mi-a plăcut onestitatea de care dădea dovadă. În timp ce ieşeam din biroul lui cochet, mi-a cerut, cu aceeaşi expresie prudentă şi politicoasă, să-i

transmit salutări lui „Kemal Bey“, după care s-a încruntat şi m-a avertizat:

         - Dacă scrieţi ceva de rău despre Füsun, am să vă cer socoteală pe lumea ailaltă, Orhan Bey, aşa să ştiţi!

         Apoi şi-a luat un aer relaxat, lejer, care-i venea foarte bine. Preluaseră campania publicitară pentru Bora, noul produs al unei mari companii producătoare de răcoritoare -

cei cu sucul Meltem, pentru care lucra de ani de zile; putea oare să folosească în reclame prima frază din cartea mea, Viaţa cea nouă ?

         Çetin Efendi îşi cumpărase, cu prima de pensionare, un taxi, pe care i-l închiria unui alt şofer, iar uneori, în ciuda vârstei înaintate, ieşea el însuşi pe străzile lstanbulului şi făcea taximetrie. Când ne-am întâlnit într-o staţie de taximetre din Beşiktaş, mi-a spus că Kemal rămăsese la fel ca în copilărie, ca în tinereţe: iubea, de fapt, fiecare clipă a vieţii, arăta deschidere faţă de lume şi oameni, era optimist ca un puşti. Poate că, din acest punct de vedere, era straniu că întreaga sa viaţă fusese dominată de o dragoste nefericită. Dacă aş fi cunoscut-o însă pe Füsun, mi-aş fi dat seama că Kemal Bey fusese atât de îndrăgostit de femeia aceea tocmai pentru că iubea viaţa. Ei, Füsun şi Kemal, erau nişte oameni foarte cumsecade, foarte curaţi şi se potriveau nespus unul cu altul, numai că Dumnezeu nu le hărăzise să fie împreună, iar noi n-aveam a cerceta prea mult acest fapt.

         Când l-am revăzut pe Kemal Bey, la revenirea dintr-o lungă călătorie, l-am ascultat povestindu-mi despre noile muzee pe care le văzuse, după care i-am reprodus cuvintele

lui Çetin Efendi şi i-am repetat, cuvânt cu cuvânt, ceea ce-mi spusese despre Füsun.

         - Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.

         Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.

         - Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la

braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se-ncrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus „dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!“), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune... V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale. Să nu fie niciodată îmbulzeală în săli, aşa încât vizitatorul să trăiască şi să perceapă, rând pe rând,

lucrurile care i-au aparţinut lui Füsun, imaginile acelor unghere ale Istanbulului prin care am rătăcit amândoi, mână în mână, şi, în cele din urmă, întreaga colecţie. În Muzeul inocenţei nu trebuie să se afle mai mult de cincizeci de persoane simultan. De fapt, grupurile şi elevii trebuie să-şi facă programare înainte de a-l vizita. Muzeele din Occident sunt din ce în ce mai aglomerate, Orhan Bey. Familiile europene se duc, duminica, la marile muzee cu căţel şi purcel, aşa cum ne duceam noi cândva la plimbare pe malul Bosforului cu maşinile. Apoi iau prânzul la restaurantul muzeului, voioşi nevoie mare, aşa cum prânzeam noi odinioară, duminica, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante. Noi, ca naţiune, nu avem însă nici un fel de cunoştinţe, de gusturi şi abilităţi în domeniul picturii. Poporul turc trebuie să-şi expună în muzee propria viaţă, nicidecum imitaţii de proastă factură ale picturii occidentale. Muzeele de la noi trebuie să ne reflecte propria existenţă, nu reveriile occidentale ale înavuţiţilor noştri. Muzeul cuprinde întreaga noastră viaţă, a mea şi a lui Füsun, tot ceea ce am trăit noi, iar ceea ce v-am povestit este pe deplin adevărat, Orhan Bey. S-ar putea ca unele lucruri să nu li se pară suficient de limpezi cititorilor şi vizitatorilor muzeului, pentru că, deşi v-am depănat povestea

şi existenţa mea cu desăvârşită sinceritate, nici măcar eu nu ştiu în ce măsură le-am priceput pe deplin. Faptul acesta urmează să fie lămurit, pe viitor, de oamenii de ştiinţă, prin

intermediul articolelor pe care le vor publica în Inocenţa, revista muzeului. Să-i lăsăm pe ei să ne spună ce relaţii structurale există între agrafele şi periile de păr ale lui Füsun şi răposatul Lămâie, canarul. Supraveghetorii trebuie să le explice vizitatorilor din generaţiile următoare care vor socoti că ceea ce am trăit – suferințele mele din dragoste, felul în care am pătimit pentru Füsun, felul în care ne înveseleam când ni se întâlneau privirile la mesele de seară ori

faptul că ne simţeam fericiţi când stăteam mână în mână pe plajă sau la cinematograf - reprezintă o exagerare, că