ştie ce spuseseră ori ce făcuseră în ziua aceea persoanele pe care le descoperisem, alteori însă nici nu-i păsa de ele şi nu pricepea de ce-mi stârneau interesul.

         I-a fost imposibil să priceapă, de pildă, de ce i-am scris lui Abdülkerim Bey, fostul mandatar al Satsatului la Kayseri, şi de ce m-am văzut cu el cu prilejul unuia dintre popasurile

lui la Istanbul. Cât despre Abdülkerim Bey, care părăsise Satsatul şi devenise mandatarul la Kayseri al companiei Tekyay, înfiinţată de Osman şi Turgay Bey, acesta mi-a vorbit despre povestea lui Kemal Bey ca despre o poveste de dragoste şi scandal care a condus la falimentul Satsatului.

         Am găsit-o şi am discutat apoi cu Sühendan Yildiz (Ticăloasa Sühendan), actriţa care juca odinioară în roluri de femeie afurisită şi care asistase la primele luni petrecute de Kemal Bey şi Füsun la Pelurul. Aceasta mi-a spus că Kemal Bey era un singuratic fără speranţă, că şi ea ştia, la fel ca toată lumea, că era îndrăgostit până peste cap de Füsun, dar că nu-i fusese prea milă de el, pentru că n-avea cum să-i simpatízeze pe bogătaşii care se vârau printre cineaşti fiindcă voiau să se cupleze cu fete frumoase. Ticăloasei Sühendan îi fusese milă, de fapt, de Füsun, „care avea o nerăbdare vecină cu neliniştea de a juca în filme şi de a deveni vedetă“. Chiar dacă ar fi ajuns stea de film, tot rău ar fi sfârşit, printre hienele acelea. Nu pricepuse niciodată de ce se măritase Füsun cu „umflatul“ ăla (Feridun). Cât despre nepotul ei, cel pentru care tricota, în zilele pe care le petrecea la Pelurul, un pulover în trei culori, acesta avea acum treizeci de ani bătuţi pe muchie şi râdea de se prăpădea când vedea la

televizor filmele în care juca odinioară bunica lui, dar se şi minuna de sărăcia în care se zbătea pe vremuri Istanbulul.

         Frizerul Basri fusese cândva şi frizerul meu, în Nişantaşi. Continua să-şi facă meseria şi vorbea cu dragoste şi respect nu atât de Kemal, cât de tatăl acestuia, Mümtaz Bey. Răposatul

Mümtaz Bey era o persoană glumeaţă, amuzantă, generoasă, bună la suflet. N-am reuşit să aflu nimic nou, demn de consemnat, de la frizerul Basri, după cum nu reuşisem să aflu nici de la Hilmi Bastardul şi de la soţia sa, Neslihan, de la Hayati Visul, de la Salih Sarili, un alt client fidel al Pelurului, şi de la Kenan. Ayla, vecina de la parter, pe care Füsun o ţinea departe de ochii lui Kemal, locuia acum pe o stradă lăturalnică din Beşiktaş, împreună cu soţul ei, inginer, şi cu cei patru băieţi, dintre care cel mai mare era student. Mi-a spus că-i făcuse mare plăcere prietenia cu Füsun, că-i îndrăgea vitalitatea, umorul, felul în care vorbea, ba chiar o imita, numai că, din păcate, aceasta nu dusese atât de departe relaţia pe cât şi-ar fi dorit ea. Cele două tinere obişnuiau să se îmbrace cu hainele lor bune şi să se ducă la cinematograf, în Beyoglu. Pe de altă parte, una dintre prietenele lor din cartier era plasatoare la teatrul Dormen şi le introducea şi pe ele la repetiţii. După aceea mâncau pe undeva câte un

sandvici, beau ayran şi se protejau reciproc de bărbaţii care încercau să le agaţe. Uneori intrau la Vakko sau în vreun alt magazin şic, de parcă chiar ar fi vrut să cumpere ceva, probau rochii, se priveau” în oglindă şi se distrau. Tocmai când flecăreau, chicotind, sau când filmul la care se uitau ajungea pe la jumătate, Füsun începea să fi preocupată de ceva şi-i pierea deodată tot cheful, dar nu-i dezvăluia niciodată Aylei ce avea pe suflet. Tot cartierul ştia că Kemal Bey se ducea mereu pe acolo, că era foarte bogat, dar şi nițel dus cu sorcova, însă nimeni nu vorbea de vreo dragoste între ei. La fel ca şi restul cartierului Çukurcuma, Ayla habar n-avea, pe vremea aceea, de cele petrecute între Füsun şi Kemal cu ani în urmă şi, „de fapt“, sfârşise prin a se rupe de mahalaua aceea.

         Garoafa Albă avansase, în răstimpul celor douăzeci de ani care trecuseră, de la calitatea de corespondent specializat în cancanuri la cea de responsabil al suplimentului cotidian de divertisment editat de unul dintre cele mai mari ziare din țară. Era editorul unei reviste de cancanuri-divertisment, cu apariţie lunară, care era centrată mai cu seamă asupra scandalurilor şi vieţii amoroase a actorilor care jucau în filmele şi serialele autohtone. Asemenea majorităţii gazetarilor care, prin informatiile pline de erori pe care le dau publicităţii, le fac oamenilor viaţa amară, ba chiar le-o umbresc, uitase sincer de ceea ce scrisese despre Kemal şi-i transmitea salutări, după cum îi transmitea respecte profunde şi stimatei sale mame, Vecihe Hanim, căreia obişnuia să-i telefoneze din când în când până mai deunăzi, ca să afle cum o mai ducea. Credea că-i dădusem telefon pentru că scriam o carte a cărei acţiune urma să se petreacă printre actori şi care, din această cauză, avea să se vândă foarte bine, aşa încât preci-

zase, pe un ton amical, că era gata să-mi acorde orice fel de sprijin. Ştiam oare că băiatul Papatyei, vestita vedetă de odinioară, şi al producătorului Muzaffer, a căror căsnicie eşuase, devenise proprietarul uneia dintre cele mai mari companii de turism din Germania, în ciuda tinereţii sale?

         Feridun se desprinsese cu totul de mediile cinematografiei şi întemeiase o companie de publicitate care se bucura de mare succes. Faptul că îşi numise compania Ploaia Albastră

m-a făcut să mă gândesc că nu izbutise să se desprindă cu totul de visele de tinereţe, dar nu l-am întrebat nimic despre filmul de pe vremuri, care nu mai fusese turnat niciodată. Feridun realiza pelicule publicitare cu steaguri şi meciuri de fotbal, care demonstrau că întreaga lume se temea grozav de succesul biscuiţilor, blugilor, lamelor de ras şi al huliganilor din Turcia. Auzise de proiectul muzeului lui Kemal Bey, dar de la mine a aflat că scriam o carte „despre Füsun“; mi-a povestit, cu nespusă sinceritate, că fusese îndrăgostit o singură dată in viaţă, iar