mândria. Da, problema este mândria, Orhan Bey! Aş vrea ca, prin muzeul meu, să-i învăţ nu doar pe turci, ci pe oamenii din întreaga lume să fie mândri de viaţa pe care au dus-o. Am vizitat şi-am văzut multe locuri, constatând că, în vreme ce occidentalii se mândresc cu existenţa lor, cea mai mare parte a lumii este copleşită de sfială în această privinţă. Dacă însă lucrurile rușinoase din viaţa noastră sunt expuse într-un muzeu, ele devin pe loc motiv de mândrie!

         Acesta a fost primul dintre discursurile cu iz didactic pe care urma să mi le ţină, în puterea nopţii, Kemal Bey, după ce dădea gata câteva pahare cu rachiu, în răstimpul petrecut

în odăiţa de la mansarda muzeului. Nu mi s-a părut prea ciudat faptul că se lansa în cuvântări moralizatoare, mânat de un gen de instinct comun tuturor istanbulezilor care văd în faţa lor un romancier, numai că şi eu eram confuz (ca să recurg la un cuvânt pe care Kemal Bey îl folosea adeseori) cu privire la ceea ce trebuia să pun în carte şi la felul în care urma s-o fac.

         - Ştiţi cine m-a învăţat cel mai bine că adevăratul subiect al muzeelor îl constituie mândria, Orhan Bey? m-a întrebat Kemal Bey, tot în toiul unei asemenea nopţi, când ne întâlniserăm la mansardã. Supraveghetorii din muzee, desigur... Supraveghetorii, din orice parte a lumii ar fi fost ei, mi-au răspuns întotdeauna, la orice întrebare, cu mândrie şi pasiune. O supraveghetoare în vârstă de la Muzeul Stalin, aflat în oraşul georgian Gori, mi-a explicat vreme de aproape o oră ce om mare a fost Stalin. La Muzeul Epocii Romantice din oraşul portughez Porto am aflat din relatările ample, pline de orgoliu, ale unui supraveghetor simpatic, cât de profund a fost înrâurit romantismul portughez de prezenţa fostului rege al Sardiniei, Carlo Alberto, care, aflat în exil, avea să-şi petreacă ultimele trei luni din viaţă tocmai în casa aceea, în 1849. Orhan Bey, dacă se va întâmpla ca în muzeul nostru să pună cineva vreo întrebare pe această temă, se cuvine ca supraveghetorii să le depene vizitatorilor,

cu sinceră mândrie, istoria colecţiei Kemal Basmaci, dezvăluindu-le tâlcul dragostei pe care i-am purtat-o lui Füsun, precum şi al lucrurilor care i-au aparţinut. V-aş ruga să consemnaţi în carte şi acest lucru. Împotriva a ceea ce se crede, rostul supraveghetorilor nu este să protejeze obiectele (desigur că tot ceea ce are legătură cu Füsun trebuie protejat veşnic!), să-i reducă la tăcere pe cei gălăgioşi, să-i atenţioneze pe cei care mestecă gumă ori se sărută în muzeu, ci să-i determine pe vizitatori să simtă că se găsesc într-un templu care solicită umilinţă, respect şi pioşenie, asemenea moscheilor. Supraveghetorii Muzeului Inocenţei trebuie să îmbrace costume de catifea de culoarea lemnului sumbru, pe potriva atmosferei degajate de colecţie, dar şi a gustului lui Füsun, să poarte pe dedesubt bluze ori cămăşi de culoare roz pal, să aibă cravate specifice muzeului -imprimate cu cerceii lui Füsun - şi, desigur, să-i lase în pace pe vizitatorii care mestecă gumă sau care se sărută prin săli. Muzeul inocenţei le va rămâne de-a pururi deschis îndrăgostiţilor care n-au unde să se sărute la Istanbul.

         Uneori mă plictiseam de stilul autoritar pe care obişnuia să-1 adopte Kemal Bey după două pahare de rachiu, stil care te ducea cu gândul la limbajul pretentios al scriitorilor

angajaţi din anii 1970, aşa încât renunțam să mai iau notiţe şi nu-mi doream să-l revăd prea curând în zilele următoare. Dar meandrele poveştii lui Füsun şi atmosfera aceea specială

pe care o creau obiectele din muzeu mă atrăgeau, aşa încât, după o vreme, jinduiam din nou să mă duc la mansardă şi să ascult discursurile acelui bărbat secătuit, care, pe măsură ce-şi amintea de Füsun, se pornea pe băut, iar pe măsură ce bea îşi depăna povestea cu şi mai multă exuberanţă.

         - Aveţi grijă să nu uitaţi, Orhan Bey, că noima muzeului meu cere ca întreaga colecţie, vitrinele, totul, în cele din urmă, să se poată vedea din orice punct al spaţiului de expunere, spunea Kemal Bey. Cum toate obiectele - cu alte cuvinte, întreaga mea poveste - vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta cea mai mare alinare a vieţii. In muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simţim consolaţi nu pentru că ne trezim faţă în faţă cu lucruri vechi, la care ţinem, ci pentru că Timpul este abolit. Vă rog să consemnaţi în cartea dumneavoastră şi

acest lucru. Să nu tăinuim nici felul în care v-am cerut să scrieţi cartea, şi nici felul în care aţi aşternut-o pe hârtie... V-aş ruga să-mi daţi, când totul va fi sfârşit, şi bruioanele romanului, precum şi carnetele dumneavoastră, ca să le expunem şi pe ele. Cât o să mai dureze? Cei care vor citi cartea vor dori, desigur, să vină aici - aşa cum aţi dorit şi dumneavoastră -, pentru a putea vedea părul, hainele, tot ceea ce i-a aparţinut lui Füsun. V-aş ruga să aşezaţi la

sfârşitul romanului o hartă, aşa încât curioşii să poată găsi singuri drumul, colindând uliţele Istanbulului. Cei care ne cunosc povestea - a mea şi a lui Füsun - îşi vor aminti, desigur, de el pe măsură ce vor păşi pe străzi şi vor contempla priveliştile Istanbulului, aşa cum am făcut mereu şi eu. Se cade ca cititorii cărţii să beneficieze de o intrare gratuită la muzeu, iar pentru aceasta este preferabil să includem în carte şi un bilet. Funcţionarul de la intrare trebuie să ştampileze biletul vizitatorului cu ştampila specială a Muzeului Inocenţei şi să-l poftească înăuntru.

         - Unde să punem biletul?

         - Iată, aici !

         - Mulţumesc. Să mai adăugăm, în ultimele pagini, şi un index, Orhan Bey. Mi-am adus aminte, graţie dumneavoastră, cât de mulţi sunt cei care ne cunosc peripeţiile, cât de mulţi

oameni ne-au fost martori. Până şi eu îmi amintesc cu greu numele lor.

         De fapt, lui Kemal Bey nu-i plăcea să constate că-i căutam şi aflam pe cei ale căror nume erau menţionate în poveste,