La două zile după aceea l-am iscodit, mânat de acest sentiment, despre Füsun. Ne întâlniserăm din nou, pentru a nu ştiu câta oară, în mansarda muzeului şi dăduserăm de

mult peste cap primul pahar cu rachiu.

         - Orhan Bey, ați putea să-mi povestiţi, rogu-vă, cum aţi dansat cu Füsun în seara aceea, la logodna mea?

         S-a împotrivit o vreme, căci se simţea jenat. Când am mai băut însă un pahar cu rachiu, mi-a povestit atât de deschis cum dansase cu Füsun cu un sfert de secol în urmă, încât am prins îndată încredere în el şi mi-am dat seama că era cel mai potrivit să-mi depene povestea în faţa amatorilor de muzee.

         Am decis atunci imediat că vocea mea se auzise prea mult şi că era mai nimerit să las în seama lui sfârşitul poveştii. Cel care o va istorisi de-acum încolo, de la paragraful următor până la sfârşitul cărţii, va fi Orhan Bey. Sunt convins că va aborda aceste ultime pagini cu aceeaşi atenţie sinceră cu care a abordat-o pe Füsun în timpul acelui dans. Rămas bun!

         Bine v-am găsit, eu sunt Orhan Pamuk! Cu permisiunea lui Kemal Bey, am să încep prin a vă vorbi de dansul meu cu Füsun: era cea mai frumoasă dintre tinerele aflate în seara aceea acolo şi foarte mulţi bărbaţi îşi aşteptau rândul, în speranţa de a dansa cu ea. Pe vremea aceea nu eram destul de chípeş, de arătos, ba chiar, cum să spun, suficient de matur sau de încrezător în mine, în ciuda faptului că eram cu cinci ani mai mare decât ea. Eram absorbit de tot soiul de gânduri, de cărţi, de romane moralizatoare, care mă împiedicau să mă bucur de seara aceea. Cât despre ea, era preocupată de cu totul alte lucruri, după cum bine ştiţi.

         În ciuda acestui fapt, în timp ce păşeam amândoi către ringul de dans, ea în faţă, iar eu în urma ei, m-am cufundat în reverie contemplându-i trupul mlădiu, umerii goi, spatele

minunat şi zâmbetul fugar aşternut pe chip. Avea o mână uşoară, dar fierbinte. Când şi-a aşezat cealaltă mână pe umărul meu, am fost, o clipă, cuprins de mândrie, de parcă n-ar fi făcut-o pentru a dansa, ci pentru a-mi arăta o afecţiune aparte. În timp ce ne roteam agale, legănându-ne uşor, simţeam că apropierea pielii ei, vioiciunea trupului ei semeţ, a umerilor şi a sânilor ei îmi tulburau minţile şi, pe măsură ce mă împotriveam acestei ispite, plăsmuirile pe care mă trudeam să le înăbuş mi se perindau cu şi mai multă repeziciune prin fața ochilor. Mă vedeam părăsind ringul de dans mână în mână cu ea, pentru ca apoi să urcăm amândoi sus, la bar, să ne îndrăgostim nebuneşte, să ne sărutăm pe sub copacii care se vedeau în faţa noastră şi, în cele din urmă, să ne căsătorim!

         Primele cuvinte pe care le-am rostit, doar pentru a spune ceva, erau banale (,,Uneori vă văd în magazin când trec pe stradă, prin Nişantaşi“) şi n- au făcut altceva decât să-i aducă

aminte că era o vânzătoare minunat de frumoasă, aşa că nu s-a arătat deloc interesată de ele. De fapt, îşi dăduse repede seama, chiar înainte de jumătatea primei melodii, că n-avea să se aleagă cu prea mare lucru, aşa încât îi urmărea pe ceilalţi invitaţi pe deasupra umărului meu, era atentă la cei aşezaţi la mese, la cine cu cine dansa, la nenumăraţii bărbaţi preocupați de ea, care vorbeau şi râdeau, la femeile frumoase şi agreabile, încercând să decidă ce avea să facă mai departe.

         Percepeam cu admiraţie şi plăcere, până la cea mai măruntă tresăríre, aidoma unei pulsații în buricele degetelor arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă, care-i inconjura talia ceva mai sus de şold, mişcările pe care le făcea coloana ei vertebrală. Avea o ţinută ciudată, ameţitoare, plină de măreţie. N-aveam s-o uit ani de zile. In anumite momente îi simţeam oasele, sângele care gonea năvalnic prin trup, sprinteneala, interesul de-o clipă pentru ceva nou, tresăririle viscerelor, graţia întregului schelet şi mă stăpâneam cu greu să n-o strâng în braţe din răsputeri.

         Când ringul de dans s-a aglomerat, trupurile noastre s-au lipit o clipă unul de altul, pentru că am fost izbiţi din spate de o altă pereche. După contactul acela tulburător, buzele

mi-au rămas pecetluite multă vreme. Intuiam, privindu-i gâtul şi părul, că m-aş fi putut lăsa purtat de mirajul fericirii pe care mi-o putea dărui, dând uitării dorinţa de-a deveni romancier. Aveam douăzeci şi trei de ani şi mă cuprindea o furie cumplită când le declaram prietenilor mei burghezi din Nişantaşi că decisesem să devin romancier, iar ei îmi spuneau, zâmbind, că nimeni nu putea şti ce înseamnă viaţa la vârsta mea. Aş dori să adaug acum, în timp ce retuşez aceste rânduri, la exact treizeci de ani de la acele momente, că, potrivit convingerii pe care mi-am format-o de-a lungul anilor, persoanele respective aveau foarte mare dreptate. Căci dacă aş fi cunoscut, într-adevăr, viaţa, m-aş fi zbătut să-i stârnesc interesul pe când dansam cu ea, aş fi fost încredinţat că eram demn de atenţia ei şi n-aş fi stat să mă uit, neputincios, cum îmi aluneca din braţe şi se desprindea de mine.

         - Am obosit, mi-a spus ea. Pot să mă aşez după a doua melodie ?

         Tocmai o însoţeam la masa ei, cu un soi de curtoazie pe care o deprinsesem din filme, când m-am lăsat, o clipă, în voia sentimentelor:

         - Ce gloată obositoare! am spus eu, cu un aer atotştiutor. Ce-ar fi să urcăm şi să stăm undeva de vorbă în tihnă?

         Nu mă auzise foarte bine din pricina zarvei din jur, dar şi-a dat seama imediat ce voiam după expresia de pe chipul meu.

         - Trebuie să stau cu mama şi cu tata, mi-a spus ea, şi s-a îndepărtat, politicoasă.

         Văzând că mă oprisem din povestit în acest punct, Kemal Bey m-a felicitat cu promptitudine:

         - Da, aşa se purta Füsun, aţi íntuit-o foarte bine! a spus el. Vă mulţumesc foarte mult pentru că mi-aţi dezvăluit, fără nici o reţinere, şi unele