Orhan Bey că cea mai desăvârşită casă memorială pe care o văzusem vreodată era Muzeul Mario Praz, aflat pe strada Giulia din Roma. Când avea să viziteze, anunţându-se în prealabil, aşa cum procedasem eu, casa acestui mare istoric al romantismului, care îndrăgea la fel de pătimaş atât pictura, cât şi literatura, trebuia neapărat să citească şi povestea minunatei sale colecţii - era vorba despre o carte care îmbrăca forma unui roman, oprindu-se rând pe rând asupra încăperilor şi lucrurilor... Casa din Rouen în care se născuse Flaubert era înţesată de tratatele de medicină ale tatălui său, aşa că n-avea de ce să viziteze şi Muzeul Flaubert şi pe cel de Istoria Medicinei. L-am privit apoi în ochi, cercetător:

         - Orhan Bey, ştiţi, desigur, din corespondenţa lui, că în timp ce scria Madame Bovary, Flaubert ţinea într-un sertar o batistă, nişte papuci şi o şuviţă de păr care-i aparţinuseră iubitei sale, Louise Colet, cea care-l inspirase şi cu care făcuse dragoste prin tot soiul de hoteluri de provincie şi trăsuri, la fel ca în roman; din când în când le dădea la iveală şi le mângâia cu drag, ori se uita la papuci şi şi-o închipuia păşind.

         - Nu, nu ştiam, a spus el. Dar îmi place foarte mult ideea.

         - Şi eu am iubit suficient de mult o femeie ca să-i păstrez părul, batistele, agrafele şi celelalte lucruri, căutând ani de zile consolare în ele, Orhan Bey. Pot să vă spun povestea

mea, cu toată sinceritatea de care sunt în stare?

         - Desigur, vă rog!

         La acea primă întâlnire avută cu el la restaurantul Suveranul, deschis de curând în locul Foaierului, care dispăruse între timp, i-am depănat, vreme de trei ore, întreaga mea poveste, dezlânat, aşa cum mi-a venit, sărind de la una la alta. Eram cuprins de o surescitare nemăsurată, băusem trei pahare duble cu rachiu şi cred că ajunsesem să banalizez, din prea mult exuberanţă, ceea ce mi se întâmplase.

         - O cunoşteam pe Füsun, a spus Orhan Bey. Îmi aduc aminte şi de petrecerea de la Hilton. Am fost foarte afectat de moartea ei. Lucra la buticul din josul străzii. Am dansat

cu ea la logodna dumneavoastră.

         - Adevărat? Ce femeie extraordinară era, nu-i aşa? Nu vorbesc de frumuseţea, ci de sufletul ei, Orhan Bey. Despre ce-aţi vorbit în timpul dansului?

         - Dacă aveţi, într-adevăr, lucrurile lui Füsun, aş vrea să le văd.

         A venit mai întâi în Çukurcuma şi s-a arătat sincer interesat de colecţia mea, aflată în clădirea pe care, între timp, o transformasem în muzeu, neascunzând deloc faptul că era

impresionat. Uneori lua în mână câte un obiect - de pildă, pantofii galbeni pe care-i purta Füsun când o văzusem prima oară la buticul Şanzelize -, mă întreba care era povestea lui,

iar eu i-o istoriseam.

         Mai apoi am început să lucrăm sistematic. Când eram la Istanbul, venea în mansarda mea o dată pe săptămână şi mă întreba, de pildă, de ce obiectele şi fotografiile pe care le

ordonasem, după ce rememorasem evenimentele legate de ele, trebuiau să-şi găsească locul în anumite capitole de roman, care urmau să corespundă aceloraşi cutii sau vitrine din muzeu, iar eu îi explicam cu mare plăcere. Mă bucuram şi eram mândru să văd că-mi sorbea fiecare cuvânt şi că-şi lua notiţe. -

         - Este timpul să încheiaţi romanul, pentru ca cititorii cărora le va stârni curiozitatea să vină la muzeu cu el în mână. In timp ce ei vor vizita muzeul, cercetându-1 vitrină cu vitrină, spre a percepe îndeaproape dragostea pe care i-am purtat-o lui Füsun, eu am să ies din camera mea, îmbrăcat în pijama, şi am să mă pierd printre ei.

         - Dar nici dumneavoastră nu izbutiţi să vă terminați muzeul, Kemal Bey! îmi răspundea Orhan Bey.

         - Mai sunt încă foarte multe muzee pe care nu le-am văzut pe lumea asta, spuneam eu zâmbind, după care mă străduiam să-i desluşesc, pentru a nu ştiu câta oară, cât de profund mă emoţiona liniştea muzeelor şi să-i arăt de ce mă simţeam fericit când rătăceam, într-o zi oarecare de marţi, departe de ochii supraveghetorilor, prin câte un muzeu uitat de lume, aflat în vreun cartier mărginaş din cine ştie ce oraş de la capătul pământului.

         De îndată ce reveneam din călătoriile mele, îi telefonam repede lui Orhan Bey şi-i vorbeam despre muzeele pe care le văzusem, după care îi arătam biletele de intrare, broşurile

de prezentare şi câte un obiect neînsemnat pe care-l strecurasem în buzunar în acelea dintre muzee care-mi plăcuseră foarte mult - este vorba de micile indicatoare de traseu.

         După o astfel de călătorie, i-am vorbit mai întâi de povestea mea, apoi de muzeele pe care le vizitasem şi l-am întrebat în ce stadiu se afla romanul pe care i-1 comandasem.

         - Scriu romanul la persoana întâi singular, a spus Orhan Bey.

         - Ce vreţi să spuneţi?!

         - Că vă relataţi povestea, în roman, spunând mereu ,,eu“, Kemal Bey. Eu vorbesc prin gura dumneavoastră. Fac mari eforturi, în aceste zile, pentru a mă pune în locul dum-neavoastră, pentru a mă identifica cu dumneavoastră.

         - Înțeleg, am spus eu. Dar dumneavoastră aţi trăit vreodată o asemenea dragoste, Orhan Bey?

         - Hmmm... Nu eu sunt subiectul cărţii! a spus el, după care a tăcut.

         Am lucrat vreme îndelungată, iar apoi am băut rachiu, stând în mansarda muzeului. Eram obosit, după ce-i vorbisem îndelung despre Füsun şi trăirile mele. După ce a plecat, am

stat o vreme întins în patul în care făcusem cândva dragoste cu Füsun (cu mai mult de un sfert de veac în urmă) şi am chibzuit la ideea lui de a-mi depăna povestea la persoana întâi, ceea ce mi se părea ciudat.

         Nu mă-ndoiam de faptul că povestea avea să fie autentică, de faptul că avea s-o respecte, dar mi se părea straniu ca el să dea glas vocii mele. Aveam senzaţia că era vorba de un soi

de neputinţă, de slăbiciune din partea mea. Mi s-ar fi părut firesc să-mi istorisesc eu insumi povestea în timp ce le înfăţişam vizitatorilor exponatele, rând pe rând, ba chiar îmi imaginam adeseori cum avea să fie isprăvit şi inaugurat muzeul, lucru pe care ar fi urmat să-l fac personal. Mă irita