Füsun. Spre deosebire de cunoştinţele ei, nu vedea nimic nefiresc în faptul că întemeiasem în casa familiei Keskin un muzeu care-mi prezenta dragostea faţă de Füsun şi care se alcătuia din lucrurile noastre.

         - Vai, sigur, ia lucrurile vechi din dulapul meu, ca şi pe cele din sertare! Nici pălăriile acelea n-o să le mai port, şi nici genţile. Ia şi lucrurile vechi rămase de la taică-tău...

Uite şi trusa mea de tricotat, şi nasturii, căci n-o să mai fac croitorie acum, că am trecut de şaptezeci de ani. Asta ca să nu mai dai banii pe aşa ceva...

         Când mă aflam la Istanbul, mă vedeam o dată pe lună şi cu tanti Nesibe, care părea mulţumită de noua locuinţă şi de noul anturaj. I-am povestit emoţionat că, în urma înţelegerii pe care o încheiase cu municipalitatea oraşului, Heinz Berggruen, a cărui colecţie, strânsă pe parcursul întregii vieţi, era expusă la Muzeul Berggruen din Berlin, pe care-l vizitasem de curând, urma să trăiască până la moarte la mansarda clădirii-muzeu care-i fusese atribuită pentru a-şi etala colecţia.

         - În timp ce te rătăceşti prin muzeu, te poţi întâlni, într-o încăpere sau pe scări, cu cel căruia i se datorează colecţia, până când acesta se va stinge din viaţă. Nu e ciudat, tanti

Nesibe ?

         - Dumnezeu să te ţină cât mai mult în viaţă, Kemal Bey! a spus tanti Nesibe, aprinzându-şi o altă ţigară.

         Apoi a vărsat câteva lacrimi pentru Füsun şi mi-a zâmbit, cu ţigara în colţul gurii, fără a-şi şterge lacrimile de pe obraji.

 

 

 

 

83

 

 

Fericirea

 

 

 

         În toiul unei nopţi cu lună plină, m-am trezit în odăiţa mea fără draperii de la mansarda casei din Çukurcuma, scăldată într-o lumină blândă, şi am privit în jos, către spaţiul gol al clădirii, prin genunea care se căsca sub mine. Pe ferestrele micului muzeu, pe care mi se părea uneori că nu aveam să-l mai isprăvesc niciodată, pătrundea lucirea argintie a lunii, care făcea ca golul şi clădirea să arate înspăimântător, aidoma unui ţinut fără fruntarii. La etajele de jos,

care atârnau, fiecare, deasupra hăului ca nişte balcoane, se afla, învăluită în umbră, colecţia pe care o adunam de treizeci de ani. Zăream obiectele de care se folosise familia Keskin în

acea casă, rămăşiţele ruginite ale Chevroletului, totul – de la sobă la frigider, de la masa la care cinaserăm vreme de opt ani la televizorul la care obişnuiam să ne uităm - şi le simţeam poveştile fremătând în mine, precum un şaman care percepe sufletele obiectelor.

         În noaptea aceea mi-am dat seama că era necesar un catalog care să depene de-a fir a păr istoriile tuturor lucrurilor expuse acolo şi că acesta urma să devină, cu siguranţă, povestea dragostei şi a admiraţiei mele faţă de Füsun.

         La lumina lunii, fiecare dintre obiectele cufundate în întuneric, care arătau de parcă ar fi fost suspendate-n vid, indica o clipă indivizibilă, pe potriva atomilor indivizibili ai lui Aristotel. Înţelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste, aşa cum linia care uneşte clipele trebuie să fie, potrivit lui Aristotel, Timpul. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu.

         Aşa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a aşternut pe hârtie această poveste cu vorbele şi consimţământul meu. Tatăl şi unchiul lui făcuseră cândva afaceri cu tata şi, în general, cu familia mea. Provenea dintr-o familie veche, scăpătată, din Nişantaşi şi mă gândeam că avea să sesizeze cum se cuvine fundalul poveştii mele. Auzisem, totodată, că era o persoană pasionată de îndeletnicirea sa şi că-i plăcea cu adevărat să depene poveşti.

         M-am dus la prima întâlnire cu Orhan Bey pregătit de fapte. Înainte de a-i vorbi despre Füsun, i-am spus că, în ultimii cincisprezece ani, vizitasem o mie şapte sute patruzeci şi trei de muzee din întreaga lume, că strânsesem până şi biletele de intrare la ele, iar apoi i-am vorbit despre unele muzee consacrate scriitorilor pe care-i îndrăgea, spre a-i stârni interesul: poate că ar fi zâmbit aflând că unicul exponat autentic de la Muzeul Dostoievski din Sankt Petersburg era o pălărie, aflată sub un clopot de sticlă pe marginea căruia scria ,,a fost cu adevărat a lui Dostoievski !“. Ce părere avea de faptul că Muzeul Nabokov din acelaşi oraş adăpostea, pe vremea lui Stalin, sediul comitetului local de cenzură ? I-am destăinuit că văzând, la Muzeul Marcel Proust din Illiers-Combray, portretele persoanelor pe care scriitorul

le folosise drept modele pentru personajele romanului său, îmi făcusem o idee nu atât despre carte, cât despre lumea în care trăise autorul. Nu, nu găseam că muzeele consacrate scriitorilor erau absurde. De pildă, mi se păruse cum nu se poate mai nimerit faptul că la Casa memorială Spinoza din micul oraş olandez Rijnsburg fuseseră reunite, fără excepţie, toate cărţile existente cândva în biblioteca filozofului şi apoi consemnate în procesul-verbal întocmit după moartea sa, acestea fiind expuse după dimensiune, aşa cum se proceda în secolul al XVII-lea. Mă simţisem nespus de fericit în timp ce păşeam prin încăperile labirintice ale Muzeului Tagore, în care petrecusem o zi întreagă, privind acuarelele realizate de scriitor, aducându-mi aminte de mirosul de praf şi umezeală al primelor muzee consacrate, la noi, lui Atatürk şi

ascultând vuietul nesfârşit al Calcuttei! I-am vorbit despre fotografiile pe care le văzusem la Casa Pirandello din oraşul sicilian Agrigento şi care-mi păruseră nespus de cunoscute, de parcă ar fi aparţinut propriei mele familii, despre peisajul urban care se zărea pe ferestrele Muzeului Strindberg din Stockholm, precum şi despre locuinţa neîncăpătoare, deprimantă, cu patru etaje, pe care Edgar Allan Poe o împărţise, la Baltimore, cu mătuşa şi cu verişoara sa, Virginia, pe atunci în vârstă de zece ani, cu care avea să se şi căsătorească mai târziu. (Dintre toate muzeele pe care le-am văzut, Casa Memorială Poe, aflată astăzi în mijlocul unui cartier

nevoiaş de la periferia oraşului Baltimore, seamănă, de fapt, cel mai bine, prin modestia, aspectul mohorât, încăperile şi înfăţişarea sa, cu locuinţa