din Turcia, întemeiată pe atunci de curând. Acolo, în micul salon de nuntă pe care asociaţia îl închiriase pentru o dimineaţă, m-am simţit ca printre nişte leproşi excluşi de societate. Membrii acesteia, ale căror nume le auzisem, în parte, dată fiind calitatea lor de colectionari (erau, cu totul, şapte persoane, pe care majoritatea cititorilor îi cunosc şi printre

care se număra şi Suphi-cel-Rece, cel care aduna cutii de chibrituri), s-au comportat cu mine şi mai insultător decât cu vreun „strângător“ istanbulez oarecare. Mi-au vorbit foarte puţin şi m-au întristat, căci se purtau aşa cum te porţi cu un individ dubios, cu o iscoadă, cu un străin. După cum mi-a explicat mai târziu Hifzi Bey, cu aerul că-şi cerea scuze, faptul că încă îmi căutam leacul suferinței în lucruri, deşi eram bogat, le provoca mânie, dezgust şi deznădejde în faţa

vieții, căci ei nu erau decât nişte naivi care socoteau că, dacă aveau să se îmbogăţească într-o bună zi, aveau să se lecuiască şi de năravul adunatului. Mai apoi, pe măsură ce dragostea pe care i-o purtam lui Füsun a devenit faimoasă graţie bârfelor, aceşti primi colectionari serioşi ai Istanbulului m-au ajutat şi, totodată, m-au făcut părtaş la bătăliile pe care le purtau pentru a intra în rândul lumii.

         Înainte de a muta, rând pe rând, lucrurile din blocul Compasiunea în muzeul din Çukurcuma, am făcut o fotografie de ansamblu a colectiei mele, care umpluse până la refuz

camera în care făcusem dragoste cu Füsun cu douăzeci de ani în urmă. (Ţipetele şi înjurăturile copiilor care jucau cândva fotbal în grădina din spate fuseseră înlocuite acum de zumzetul unui aparat de aer condiţionat.) Când am aşezat aceste lucruri în casa-muzeu din Çukurcuma, alături de celelalte - cele pe care le descoperisem în cursul călătoriilor, cele din casa familiei Keskin şi din casele-ghene, cele pe care le cumpărasem de la membrii asociaţiei şi de la cunoscuții care participaseră la povestea mea -, am văzut cum prindea viaţă, asemenea unui tablou, un gând care-mi răsărise odinioară în minte în timpul periplurilor prin străinătate, mai

cu seamă prin pieţele de vechituri.

         Obiectele - toate acele solniţe, bibelouri în formă de câine, degetare, creioane, clame de păr, scrumirere - migrau în tăcere şi se risipeau prin lume, asemenea stolurilor de berze

care treceau an de an pe deasupra Istanbulului. Văzusem brichete identice cu aceasta, cumpărată de mine pentru Füsun, în pieţele de vechituri din Atena şi Roma, precum şi multe altele asemănătoare, în magazine de la Paris şi Beirut. Solniţa aceasta, care a stat vreme de doi ani pe masa familiei Keskin, a fost realizată într-o fabrică măruntă din Istanbul, apoi am mai observat una asemănătoare şi într-un restaurant de la periferie, dar am văzut altele, identice, şi în restaurantul unui musulman din New Delhi, şi într-o cantină populară dintr-un cartier vechi al oraşului Cairo, şi pe prelatele aşternute duminica de negustorii de vechituri pe trotuarele

din Barcelona, ca şi într-o prăvălie fără pretenţii din Roma, unde se vindeau accesorii de bucătărie. Era limpede că solniţa fusese produsă iniţial într-un loc anume, după care fusese

copiată şi în alte ţări şi ajunsese pe piaţă în nenumărate exemplare, fără a mai vorbi de materialele asemănătoare din care fusese plăsmuită, aşa încât milioane de imitaţii, ce se răspândiseră în lume dinspre sudul Mediteranei şi Balcani, participaseră, ani de-a rândul, la viaţa de zi cu zi a tot atâtor milioane de familii. Felul în care se răspândise solniţa în colţuri atât de îndepărtate ale planetei rămânea o enigmă, la fel ca şi modul în care ajungeau să comunice între ele păsările călătoare şi să urmeze mereu acelaşi traseu. Urma apoi alt val de solniţe, cele vechi erau înlocuite cu altele noi, aşa cum se întâmplă cu lucrurile pe care le aduce şi le abandonează la ţărm austrul, iar cei mai mulţi dintre oameni uitau de ele, fără a băga măcar de seamă legătura sentimentală care-i ataşa de acele obiecte, alături de care-şi petrecuseră o bună parte din viaţă.

         Mi-am dus colecţia, somiera pe care făcusem cândva dragoste cu Füsun la blocul Compasiunea, salteaua cu iz de mucegai şi cearşaful albastru, la mansarda clădirii pe care o

rearanjasem, dându-i înfăţişare de muzeu. Mansarda întunecoasă şi mucedă, în care mişunau şoareci, păienjeni şi libărci şi în care, pe vremea când locuia acolo familia Keskin, se afla rezervorul de apă se transformase acum într-o încăpere curată, luminoasă, din care puteai contempla stelele. In seara în care am aşezat patul acolo, iar apoi am băut trei pahare cu rachiu, mi-am dorit să înnoptez în ea, lăsându-mă învăluit de toate lucrurile care-mi aminteau de Füsun, de atmosfera sentimentală pe care o degajau şi aşa se face că, într-o seară de primăvară, am deschis, cu cheia mea, uşa cea nouă dinspre strada Dalgiç, am pătruns în casa-muzeu, care urma să dobândească altă noimă, am urcat tiptil, ca o nălucă, scara lungă şi abruptă, după care m-am repezit în patul de la mansardă şi am adormit.

         Unii oameni îşi ticsesc locuinţele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârşitul vieţii le transformă în muzee. În ceea ce mă priveşte, eu incercam să retransform în locuinţă o casă

devenită muzeu, prin patul, camera şi însăşi prezenţa mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în acelaşi spaţiu cu lucrurile de care te simţi ataşat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri!

         Am început să înnoptez mai des în apartamentul de la mansardă, mai cu seamă în nopţile de primăvară şi vară. Graţie golului pe care îl lăsase arhitectul Ihsan în inima clădirii, percepeam, noaptea, nu doar fiecare dintre obiectele care-mi alcătuiau colecţia, ci şi amploarea spaţiului în care mă găseam. Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se

transformă în Spaţiu.

         Faptul că începusem să locuiesc la mansarda muzeului o indispunea pe mama. Nu scotea însă o vorbă, pentru că luam adeseori prânzul cu ea; începusem să reînnod relaţiile cu

unii dintre vechii mei prieteni, exceptându-i pe Sibel şi pe Zaim, făceam, vara, plimbări cu iahtul la Suadiye şi la Insule şi pentru că, pe de altă parte, ea socotea că doar astfel puteam să fac faţă suferinței pricinuite de pierderea lui