reuniuni de lucru ori prin restaurante din Beyoglu, îşi arsese întreaga colecţie de negative în cazanul instalaţiei de încălzire a unui bloc, din lipsă de spaţiu, dar şi de cerere. Nimeni nu dorise, nici măcar fără bani, negativele şi fotografiile pe care le realizase la nunţile, petrecerile şi întrunirile puse la cale chiar în inima oraşului. Proprietarii caselor-ghenă deveneau subiect de batjocură în blocul şi cartierul în care locuiau, iar lumea se temea de ei din pricina îndărătniciei, a singurătăţii lor şi a faptului că obişnuiau să scormonească prin cazanele de gunoi şi prin căruţele negustorilor de vechituri. Hifzi Bey mi-a povestit, fără prea mare tristeţe, cu aerul că-mi împărtăşea un adevăr al vieţii, că după moartea acestor solitari, grămezile de obiecte din casele lor erau fie arse pe vreun maidan din cartier (cel pe care erau sacrificate animalele de bairam), cu o fervoare care dobândea ceva aproape religios, fie dăruite vreunui gunoier ori negustor de vechituri.

         În ianuarie 1996, un strângător (e greşit spus colecţionar) fără familie, pe nume Necdet Adsiz, care locuia în Tophane, a murit strivit sub munţii de hârtii şi vechituri cu care îşi

ticsise coşmelia, aflată la şapte minute de mers pe jos de casa familiei Keskin, iar faptul acesta a fost remarcat abia la patru luni după aceea, în perioada verii, din pricina mirosului

insuportabil care răzbătea din casă. Obiectele blocaseră şi intrarea în locuinţă, aşa încât pompierii n-au reuşit să pătrundă decât pe fereastră. Cum întâmplarea cu pricina a fost consemnată şi în presă, care recurgea la un ton pe jumătate batjocoritor, pe jumătate apocaliptic, istanbulezii au ajuns să se teamă şi mai mult de cei care strângeau tot ce se nimerea. Capacitatea de a gândi tot ceea ce o privea pe Füsun în acelaşi timp, dobândită în acele zile, m-a făcut să rețin un detaliu ciudat, pe care sper că cititorul nu-l va socoti

inutil: Necdet Adsiz, cel care murise stâlcit de propriile-i hârţoage şi al cărui trup ajunsese să putrezească sub ele, era acelaşi Necdet despre care pomenise Füsun la logodna de la Hilton când venise vorba, spre sfârşitul serii, de invocarea spiritelor, căci îl credea mort încă de pe atunci.

         Zăream şi în ochii celorlalţi colecţionari, pe care aş dori să-i pomenesc aici cu recunoştinţă, având în vedere contribuţia lor la realizarea muzeului meu şi la păstrarea amintirii lui Füsun, sentimentul că săvârşeau ceva tainic şi jenant, care se cuvenea să fie ascuns, precum şi o ruşine mai profundă chiar decât acest simţământ. Am vorbit mai înainte de Halit Bey-cel-Beteag, unul dintre cei mai vestiţi colecționari de cărţi poştale din Istanbul, pe care l-am cunoscut în perioada 1995-1999, într-o vreme când năzuiam să-mi fac rost de cărţi poştale care să înfăţişeze fiecare stradă, fiecare cartier în care ajunsesem cândva cu Füsun. Un colecţionar a cărui colecţie de clanţe şi chei o expun cu plăcere şi care a dorit să

nu-i fie menţionat sub nici o formă numele în cartea noastră mi-a spus că fiecare istanbulez (bărbat din Istanbul, voia să spună) atinge, de-a lungul vieţii sale, aproape douăzeci de mii de clanţe diferite, convingându-mă astfel că „mâna persoanei iubite“ atinsese, cu siguranţă, foarte multe dintre clanţele pe care le deţinea el. Ii mulţumesc aici „strângătorului“ Siyami Bey, care în ultimii treizeci de ani de viaţă s-a consacrat descoperirii unor fotografii care să reprezinte, rând pe rând, fiecare dintre vapoarele ce străbătuseră Bosforul după inventarea fotografiei, pentru că mi-a dăruit dubletele de care dispunea, pentru că mi-a oferit prilejul de

a le prezenta amatorilor de muzee fotografiile unor vase ale căror sirene răsunau în timp ce mă gândeam la Füsun sau în timp ce păşeam alături de ea şi pentru că nu s-a sfiit deloc să

etaleze în faţa publicului, asemenea unui occidental, obiectele pe care le colecţionase.

         Un alt colecţionar, căruia îi datorez mulțumiri pentru colecţia lui de fluturaşi impodobiți cu fotografii pe care oamenii obişnuiau să-i poarte la rever cu prilejul înmormântărilor din perioada 1975-1980 şi care nu a dorit să-i fie dezvăluit numele, mi-a pus, pe un ton umilitor, după ce se târguise cu mine la sânge pentru fiecare fotografie pe care urma să mi-o cedeze, o întrebare esenţială, pe care o auzisem rostită de foarte multe persoane, aşa încât i-am dat, fără să stau pe gânduri, răspunsul pe care li-l dădeam tuturor:

         - Ştiţi, pun pe picioare un muzeu...

         - Nu la asta mă refer! Te întreb de ce ai nevoie de chestiile astea.

         Întrebarea lui sugera că fiecare om care aduna, în legea lui, tot soiul de lucruri, spre a le îngrămădi apoi într-un ungher, ascundea o deziluzíe, o suferinţă profundă, o durere sufletească greu de desluşit. Care era necazul meu? Oare pătimeam pentru că-mi murise cineva drag şi nu putusem purta, la înmormântare, fluturaşul cu fotografia lui? Ori poate că suferinţa mea profundă era un lucru ruşinos, de nemărturisit, aşa cum se-ntâmpla în cazul celui ce-mi adresa întrebarea?

         Cum nu-şi făcuseră încă apariţia muzeele personale, „strângătorii“ din Istanbulul anilor 1990 se dispreţuiau în taină pentru obsesiile lor şi, totodată, se umileau unii pe alţii deschis şi cu orice prilej. Aceste atitudini înjositoare se combinau cu invidia specifică fiecărui colecţionar, ceea ce nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Se auzise, în stânga şi-n dreapta, că tanti Nesibe se mutase în Nişantaşi, că mă străduiam să transform casa familiei Keskin intr-un muzeu adevărat, graţie strădaniilor arhitectului Ihsan, că puneam pe picioare, adică, ,,un muzeu particular, la fel ca în Europa“, şi că eram bogat. Speram ca, măcar din acest motiv, „strângătorii“ din Istanbul să-şi mai îmblânzească atitudinea dispreţuitoare la adresa mea, deoarece ar fi putut crede că adunam diverse obiecte pentru că eram, pur şi simplu, avut

şi cream un muzeu ca să devin faimos, aşa cum se-ntâmpla în Occident, nu pentru că eram profund rănit sufleteşte, adică ţicnit, la fel ca ei.

         În perioada aceea m-am dus, la insistentele lui Hifzi Bey şi, poate, la gândul de a mai descoperi vreo două-trei obiecte care să-mi aducă aminte de Füsun şi care să-şi afle locul în

povestea mea, la una dintre reuniunile Asociaţiei lubitorilor de Lucruri Colecţionabile - prima grupare de acest fel