Cât despre Sfioşi, aceştia îşi fac un scop în sine din a aduna. La început, strânsul diverselor obiecte reprezintă şi pentru ei, ca şi pentru colecţionarii orgolioşi, un răspuns la o suferinţă, la un necaz, la un imbold obscur - aşa cum va deduce cititorul că s-a petrecut şi în cazul meu -, o mângâiere, ba chiar un leac. Dar deoarece comunitatea în care vieţuiesc Sfioşii nu acordă însemnătate colecţiilor şi muzeelor, ideea de a aduna ceva nu este privită ca un gest stimabil, menit să contribuie la ştiinţă şi cunoaştere, ci ca o ruşine care se cuvine a fi tăinuită. Pentru că în ţara Sfioşilor, colecţiile semnalează nu atât o cunoaştere folositoare, cât o

suferinţă a colecţionarilor.

         Colecţionarii istanbulezi de obiecte legate de lumea cinematografului, cu care am intrat în legătură în primele luni ale anului 1992, în timp ce căutam afişe, fotografii de foaier şi bilete la filmele pe care le văzusem în vara anului 1976, spre a le expune la Muzeul inocenţei, mi-au insuflat neîntârziat acea ruşine a agonisitorilor, acel sentiment obscur pe care aveam să-l observ mai apoi în multe alte locuri din oraş.

         Hifzi Bey, care mi-a vândut, după ce ne-am târguit la sânge, fotografiile de foaier ale unor filme precum Suferinţa din dragoste nu se sfârşeşte decât odată cu moartea şi Între

două focuri, mi-a mărturisit de nenumărate ori că era foarte satisfăcut de interesul pe care-l arătam colecţiei lui, după care şi-a luat un aer de parcă se scuza pentru ceva:

         - Sunt foarte trist că vă vând şi că mă despart de aceste obiecte, la care ţin foarte mult, Kemal Bey, a spus el. Cei care se amuză pe seama curiozităţii mele, care-şi bat joc de mine, care-mi spun „de ce-ţi umpli casa cu mizeriile astea“ ar trebui să vadă că o persoană ca dumneavoastră, cultivată, de bună condiţie îmi preţuieşte agoniseala. Nu sunt nici beţiv, nici fumător, nici cartofor, nici muieratic. Singurul meu nărav este să adun fotografii cu artişti şi fotografii din filme... Nu vreţi fotografiile făcute pe vasul Kalender în filmul Ascultaţi ţipătul mamei, în care juca Papatya, pe vremea când nu era decât o copilă? Purta o rochie cu bretele

şi avea umerii goi... Nu treceţi în seara asta pe la modesta mea locuinţă, ca să vă uitaţi o clipă la fotografiile făcute în timpul turnării Palatului negru, rămas neterminat din cauza sinuciderii lui Tahir Tan, actorul care interpreta rolul principal? Nu le-a mai văzut nimeni în afară de mine. Ca să nu mai spun că am fotografiile de foaier ale filmului Gara centrală, una dintre primele coproducţii turco-germane, în care Inge, manechinul german care a jucat în campania

de prezentare a primei răcoritoare cu fructe produse în Turcia, apare sărutându-se cu Ekrem Güçlü, de care, potrivit scenariului, era îndrăgostită, într-un film în care juca rolul unei nemţoaice cumsecade, în vârstă, care se dădea în vânt după turci.

         L-am întrebat cine ar mai fi putut avea fotografiile de foaier în căutarea cărora mă aflam, iar Hifzi Bey mi-a dezvăluit că locuinţele foarte multor colectionari erau ticsite de fotografii, de pelicule şi afişe. Când nu mai aveau loc din pricina maldărelor de bobine de film, de fotografii şi hârţoage, de gazete şi reviste care sufocau încăperile, familiile acelor strângători (cei mai mulţi dintre ei nici nu se căsătoreau, de fapt) îşi părăseau gospodăriile, lăsându-i singuri, iar ei se apucau atunci să adune absolut orice, astfel încât, în scurtă vreme, îşi transformau locuinţele în adevărate case-ghenă, în care era imposibil să mai pătrundă cineva.

Cu siguranţă că unii colectionari vestiţi aveau ceea ce căutam eu, numai că nimeni nu reușea să găsească vreodată ceea ce căuta în asemenea case, ba mai mult, proprietarii abia de mai reuşeau să pătrundă în ele.

         Cu toate acestea, Hifzi Bey a cedat stăruinţelor mele şi a izbutit să mă introducă în câteva case-ghenă din Istanbulul anilor 1990, despre care împătimiţii vorbeau ca despre nişte

mituri. Am descoperit în ele foarte multe dintre fotografiile etalate cândva prin holurile cinematografelor, imagini din Istanbul, nenumărate cărţi poştale, bilete de cinema, meniuri

de restaurante pe care nu mă gândisem să le păstrez la timpul cuvenit, vechi cutii de conserve, acum ruginite, pagini desprinse din gazetele de pe vremuri, pungi de hârtie imprimate cu emblemele unor companii, cutii şi sticle de medicamente, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi, precum şi instantanee din viaţa de zi cu zi a oraşului, care înfăţişau mai bine decât orice altceva Istanbulul în care trăisem alături de Füsun şi pe care urma să le expun în muzeul întemeiat de mine. Proprietarul unei case vechi, cu două etaje din Tarlabaşi, care-şi făcea veacul pe un scaun de plastic, înconjurat de mormane de lucruri şi hârtii de tot soiul, având, altfel, o înfăţişare normală, mi-a spus cu mândrie că poseda patruzeci şi două de mii şapte sute patruzeci şi două de piese.

         Am resimţit aceeaşi ruşine care mă năpădise în casa lui şi în timp ce admiram, mai apoi, „colecţia“ unui fost încasator la gaze, acum pensionar, care locuia într-un imobil din Usküdar,

într-o încăpere în care abia am izbutit să mă strecor, în tovărăşia mamei sale doborâte la pat şi a unei sobe cu gaze. (În celelalte încăperi ale casei, altfel reci ca gheaţa, nu se putea pătrunde, pentru că erau pline până la refuz cu tot felul de lucruri; am văzut de departe lămpi vechi, cutii Vim şi jucării de pe vremea copilăriei mele.) Ceea ce-mi stârnea ruşine era nu atât faptul că mama încasatorului de gaze ieşit la pensie îşi umilea şi-şi mustra necontenit fiul din aşternutul în care zăcea, cât conştiinţa faptului că toate acele obiecte încărcate de amintirile unor oameni ce cutreieraseră cândva străzile Istanbulului, trăiseră în casele lui şi trecuseră, cei mai mulţi dintre ei, în rândul drepţilor urmau să dispară pe vecie, fără a ajunge în nici un muzeu, fără a fi triate, fără a-şi fi găsit locul în vreo vitrină ori ramă. Tot în zilele acelea am aflat de drama pe care o trăise un fotograf grec care după ce făcuse, timp de patruzeci de ani, fotografii la nunţi, logodne, aniversări,