flacoane de parfum, batiste, broşe, coliere, poşete, brăţări, mi-a arătat însă cel mai bine ce anume puteam face cu lucrurile rămase de la Füsun. În cursul primului meu periplu american, care a durat mai bine de cinci luni şi în răstimpul căruia am vizitat două sute şaptezeci şi trei de muzee, mi-am amintit, printre altele, de acest muzeu sentimental la Muzeul Mănuşilor din Manhattan. La Los Angeles, la Muzeul Tehnologiei din

Jurasic, mi-am adus aminte de simţământul de înfiorare pe care-l încercasem în unele muzee aparte, de sentimentul că, în timp ce întreaga umanitate trăia în alt timp, eu rămăsesem încremenit în alt spaţiu. Când am văzut, la Muzeul Ava Gardner din oraşul Smithfield, aflat în Carolina de Nord, de unde am şterpelit un panou de expunere simpatic, care o înfăţişa pe vestita vedetă într-o reclamă la un serviciu de masă din porțelan, fotografia micutei Ava în anii de şcoală, rochiile de seară, mănuşile şi cizmele actriţei, m-am simţit atât de sfâşiat de dorul de Füsun, încât am vrut să-mi scurtez călătoria şi să revin la Istanbul. Îmi amintesc că, după ce mi-am rezervat două zile pentru colecţia de cutii de răcoritoare şi bere din metal, aflată la Muzeul Cutiilor şi Reclamelor de Băuturi din apropiere de Nashville, care fusese

inaugurat tocmai în acele zile, dar care, după aceea, avea să se închidă, am vrut din nou să mă întorc acasă, însă mi-am continuat drumul. Văzând, la cinci săptămâni după aceea, într-un alt muzeu care avea să se închidă mai târziu - Muzeul Tragediilor din Istoria Americii, aflat în orăşelul St Augustine din Florida -, indicatoarele nichelate ale Buickului model 1966 în care murise strivită, într-un accident rutier, Jayne Mansfield, vestita vedetă de film a anilor 1960, precum şi hârbul maşinii făcute praf, care prinsese rugină, am decis că venise vremea să mă întorc la Istanbul. Intuiam că locuinţa unui adevărat colecţionar trebuia să-i servească, totodată, acestuia drept muzeu.

         N-am rămas mult la Istanbul. De cum am dat cu ochii de Chevroletul nostru 1956, aflat sub un smochin, pe maidanul din spatele atelierului ţinut de meşterul Şevket, mecanicul de Chevrolet, pe care-l descoperisem, la indicaţiile lui Çetin Efendi, undeva în spatele drumului spre Maslak, m-am simţit, o clipă, copleşit de sentimentalism. Portbagajul maşinii era deschis, printre mormanele de fiare vechi rătăceau nişte găini scăpate din coteţul de sârmă aflat alături, iar în jurul ei se zbenguiau nişte copii. Potrivit meşterului Şevket, unele părţi rămăseseră aşa cum fuseseră, în vreme ce altele, care scăpaseră nevătămate din accident, precum capacul rezervorului de benzină, cutia de viteze ori butonul de deschidere a geamului din spate, fuseseră demontate şi montate la alte Chevrolete 56, aflate încă în stare de funcţionare - cele mai multe dintre ele, ca maxi-taxiuri, la Istanbul. Mi-am vârât capul în maşină, în zona bordului, unde indicatoarele, butoanele şi volanul, transformate acum intr-un morman de

fiare, erau cândva în bună stare, şi m-am simţit deodată răscolit de mirosul învelitorilor de pe scaune, uşor încinse de căldura soarelui. Am atins instinctiv volanul, la fel de vechi ca propria-mi copilărie. Eram ameţit şi obosit de intensitatea amintirilor pe care le simţeam cuibărite în lucruri.

         - Kemal Bey, ce s-a întâmplat? Aşezaţi-vă puţin aici, dacă vreţi! a spus Çetin Bey, înţelegător. Copii, puteţi să ne aduceţi un pahar cu apă?

         Pentru prima oară după moartea lui Füsun, eram gata să plâng de faţă cu lumea. M-am adunat imediat. Ne-am târguit fără prea multă vorbă, în timp ce ne beam ceaiurile aduse pe

o tavă pe care scria Turc din Cipru (consemnez acest lucru din obişnuinţă, dar vizitatorul muzeului nu trebuie să caute aşa ceva în Muzeul inocenţei), de către un ucenic nevârstnic,

ale cărui haine erau negre ca tăciunele şi mânjite de ulei, dar care era cum nu se poate mai curat pe mâini, iar apoi am recuperat maşina tatei.

         - Unde-o s-o mai punem şi pe-asta acum, Kemal Bey? m-a întrebat Çetin Efendi.

         - Vreau să trăiesc sub acelaşi acoperiş cu maşina asta până la sfârşitul vieţii, am spus eu.

         O spusesem zâmbind, dar Çetin Bey şi-a dat seama de sinceritatea dorinţei mele şi n-a replicat, în rând cu ceilalţi, ,,vaí, Kemal Bey, nimeni nu moare odată cu cel dus de pe lume !“. Dacă ar fi spus-o, i-aş fi răspuns că Muzeul inocenţei era conceput pentru a putea vieţui alături de cineva dus de pe lume. Cum răspunsul acesta, deja pregătit, rămăsese nerostit, am spus, plin de mândrie, altceva:

         - Şi în blocul Compasiunea se află nenumărate obiecte. Vreau să le reunesc pe toate sub acelaşi acoperiş şi să trăiesc în tovărăşia lor.

         Aveam foarte mulţi eroi de muzeu de genul lui Gustave Moreau care, în ultimii ani ai vieţii, îşi transformaseră casele, în care vieţuiau alături de propriile colecţii, în muzee ce

urmau să fie inaugurate după moartea lor. Îmi plăceau muzeele pe care le întemeiaseră. Mi-am continuat călătoriile, pentru a vizita sutele de muzee pe care le îndrăgeam, dar şi miile de

muzee pe care nu le vizitasem niciodată şi care-mi stârneau curiozitatea.

 

 

 

 

82

 

Colecţionarii

 

 

 

         În cursul călătoriilor mele prin lume, dar şi al experienţelor mele istanbuleze, am constatat că există două feluri de colectionari:

         1. Orgolioşii, care se mândresc cu propriile colecţii şi doresc să le expună (în general, aceştia sunt exponenţi ai civilizaţiilor occidentale).

         2. Sfioşii, care obişnuiesc să tăinuiască în câte un cotlon tot ceea ce au acumulat (ceea ce-i situează în afara modernităţii).

         Potrivit Orgolioşilor, muzeele nu sunt altceva decât o consecinţă firească a colecţiilor pe care le deţin ei. Din punctul lor de vedere, o colecţie, indiferent de punctul ei de pornire, este realizată tocmai pentru a fi, în cele din urmă, etalată cu fală într-un muzeu. Am constatat adeseori acest lucru în poveştile oficiale ale micilor muzee particulare din America; de pildă, în prezentarea Muzeului Cutiilor şi Reclamelor de Băuturi se spunea că, odată, în copilărie, pe când se-ntorcea acasă de la şcoală, Tom ridicase de jos prima cutie de răcoritoare. Mai apoi recuperase şi colecţionase o a doua, o a treia cutie, pentru ca, după o vreme, să-şi facă un scop din a „aduna toate“ cutiile de răcoritoare din metal şi a le expune