Sand, ataşate cu o capsă de un petic de hârtie, şi m-au trecut fiori. La Muzeul de Istorie din Göteborg, care prezenta trecutul oraşului, am zăbovit răbdător în faţa porţelanurilor şi-a farfuriilor importate de Compania Indiilor de Est. În martie 1987, aflând că micul Muzeu Orăşenesc din Brevik, unde mă dusesem la recomandarea unui fost coleg de şcoală care lucra la Ambasada Turciei din Oslo, era închis, am revenit la Oslo, unde am înnoptat, pentru ca a doua zi să mă întorc în oraş pentru a vizita poşta veche de trei sute de ani, studioul fotografic şi o farmacie de pe vremuri, adăpostite de aşezământul cu pricina. Muzeul Mării din Trieste, amplasat într-o clădire folosită altădată ca spital, mi-a amintit, înainte de foarte multe alte muzee, că puteam expune, alături de felurite roade ale obsesiei mele, şi macheta unuia dintre

vapoarele de pe Bosfor (de pildă, Kalender), înţesate de amintiri privitoare la Füsun. În timp ce păşeam printre turiştii echipaţi cu şorturi, la Muzeul Fluturilor şi Insectelor din oraşul La Ceiba, aflat pe coasta Caraibelor, în Honduras, unde am obţinut cu greu viza de intrare, m-am lăsat purtat de gândul că aş fi putut expune, aidoma unei colecţii adevărate de fluturi, podoabele pe care i le cumpărasem lui Füsun de-a lungul anilor, ba chiar că aş fi putut face acelaşi lucru şi cu ţânţarii, muştele, tăunii şi celelalte insecte din casa familiei Keskin. La Muzeul Medicinei Chineze din oraşul Hangzhou m-am simţit la fel ca în faţa cutiilor cu medicamente ale lui Tarik Bey. La Paris am băgat de seamă cu mândrie că exponatele din colecţia Muzeului Tutunului, deschis de curând, erau cu mult mai modeste decât cele din colecţia pe care o adunasem eu vreme de opt ani. Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă plăcută de primăvară am contemplat la Aix-en-Provence, cu o satisfacţie şi o admiraţie nemărginite,

rafturile, oalele, tingirile, precum şi celelalte obiecte aflate în încăperile luminoase ale atelierului-muzeu locuit cândva de Paul Cézanne. La Casa Rockox din Anvers, care era bine

întreţinută şi strălucea de curăţenie, am înţeles încă o dată că în micile şi tăcutele case-muzeu, în care trecutul se cuibărea în lucruri ca un duh, aflam o frumuseţe şi-o alinare care nu făceau decât să mă ataşeze şi mai mult de viaţă. Dar pentru a-mi putea accepta şi îndrăgi propria colecţie din blocul Compasiunea, ba mai mult, pentru a le-o putea arăta celorlalţi cu mândrie trebuia, oare, să mă duc la Muzeul Freud din Viena, pentru a vedea colecţia ticsită de statui şi

antichităţi a celebrului doctor? Oare faptul cã, ori de câte ori mă duceam la Londra, în răstimpul acelor prime călătorii, vizitam vechea frizerie de la Muzeul Orăşenesc se datora

nostalgiei după frizerii Basri şi Cevat Guralivul de la Istanbul? La Muzeul Florence Nightingale, aflat în incinta unui spital din Londra, pe la care m-am abătut în speranţa de a vedea vreo imagine sau vreun obiect provenit de la Istanbul, unde vestita infirmieră ajunsese în timpul Războiului Crimeii, n-am văzut nimic care să amintească de Istanbul, dar am văzut, în schimb, o clamă de păr identică cu una dintre agrafele lui Füsun. La Muzeul Timpului din oraşul francez Besancon, amenajat într-un vechi castel, am cugetat, stând printre ceasuri şi ascultând tăcerea profundă care învăluia încăperile, la muzee şi la timp. Pe când păşeam prin Muzeul Teyler din oraşul olandez Haarlem, uitându-mă la mineralele, fosilele, medaliile, banii şi instrumentele vechi din vitrinele mari de lemn, patinate de vreme, am avut o clipă impresia că puteam defini, împins de o inspiraţie subită, sentimentul acela care conferea noimă vieţii mele şi care-mi oferea o profundă consolare în momentele în care eram înconjurat de liniştea muzeelor, dar n-am putut numi de la sine simţământul acela care mă ataşa de viaţă întocmai ca dragostea. Am încercat aceeaşi fericire şi la Muzeul Fortului St. George - prima fortăreaţă construită de englezi în India - din Madras, admirând scrisori, tablouri în ulei, bani şi obiecte de uz cotidian, în timp ce deasupra capului meu se rotea o ditamai elicea, care punea în mişcare aerul cald şi încărcat de umezeală. Plimbându-mă prin Muzeul Castelvecchio din Verona, urcându-i scările şi văzând lumina pe care arhitectul

Carlo Scarpa o lăsase să se răsfrângă, ca un văl de mătase, asupra sculpturilor, mi-a trecut prin minte pentru prima oară că era posibil ca sentimentul de fericire pe care-l năşteau în mine muzeele să nu fie provocat doar de colecţii, ci şi de modul echilibrat de expunere a obiectelor. Însă Muzeul Lucrurilor din Berlin, care a fost adăpostit o vreme în clădirea Martin Gropius, pentru ca apoi să rămână pe drumuri, m-a învăţat că era posibil să se procedeze şi cu totul invers, că se putea strânge absolut orice, apelând la inteligenţă şi umor, că trebuia să adunăm tot ceea ce ne plăcea şi tot ceea ce avea legătură cu ceea ce ne plăcea şi că poezia colecției pe care o înfiripam urma să le servească drept adăpost obiectelor chiar dacă nu dispuneam de o clădire, de un muzeu adecvat. Cât despre tabloul Jertfirea lui Isaac de Caravaggio, pe care l-am văzut la Muzeul Uffizi din Florenţa, acesta mi-a adus mai întâi lacrimi în ochi, pentru

că nu-l puteam privi împreună cu Füsun, pentru ca apoi să-mi arate că, potrivit învăţământului care se poate desprinde din povestea sacrificiului cerut Profetului Abraham, poţi să înlocuieşti ceea ce iubeşti cu altceva şi că de aceea eram eu atât de ataşat de lucrurile lui Füsun, Strângându-le de ani de zile. Ori de câte ori mă duceam la Londra, stăteam ore întregi în Casa Memorială Sir John Soane, după a cărei neorânduială şi înghesuială mă dădeam în vânt şi ale cărei metode de expunere a tablourilor le admiram, ascultând, dintr-un ungher, tumultul oraşului, şi eram fericit la gândul că, într-o bună zi, aveam să expun şi eu lucrurile lui Füsun

în acelaşi mod, iar iubita mea dragă avea să-mi surâdă atunci dintre îngeri. Muzeul sentimental aflat la ultimul etaj al Muzeului Frederic Mares din Barcelona, plin cu agrafe,

cercei, cărţi de joc, chei, evantaie,