prin încăperile pustii ale casei memoriale, ai cărei supraveghetori picoteau toţi, fără excepţie, deşi parchetul scârţâia sub paşii mei, am fost cuprins de un sentiment pe care l-aş putea defini ca aproape religios. (În următorii douăzeci de ani, aveam să mai vizitez acest muzeu de şapte ori şi, ori de câte ori păşeam agale prin încăperile sale, încercam acelaşi sentiment de pietate.)

         Odată revenit la Istanbul, m-am dus imediat la tanti Nesibe. Am abordat subiectul care mă preocupa la puţină vreme după ce-i povestisem, pe scurt, despre Paris şi despre muzeele lui şi după ce ne aşezaserăm la masă, pentru cină:

         - După cum ştii, tanti Nesibe, de mulţi ani obişnuiesc să iau diverse obiecte din casa aceasta, am spus eu, cu seninătatea unui bolnav care a ajuns să se amuze de vechea lui meteahnă, de care s-a vindecat. Acum aş vrea să iau chiar casa în sine - să iau întreaga clădire.

         - Cum adică?!

         - Vinde-mi mie casa, clădirea, cu toate lucrurile din ea!

         - Şi ce-o să se-ntâmple cu mine?

         Am dezbătut acest subiect, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios.

         - Am să fac din casa asta ceva în memoria lui Füsun, am spus eu apoi cu emfază.

         Am invocat şi faptul că tanti Nesibe avea să fie nefericită acolo, căci era singură cuc şi mai avea pe cap şi problema focului în sobă. Dacă voia însă acest lucru, putea să rămână

în casă pentru totdeauna. Tanti Nesibe a plâns puţin pentru viaţa ei singuratică. I-am spus că-i găsisem un apartament foarte bun în Nişantaşi, pe strada Kuyulu Bostan, unde locuiseră pe vremuri.

         - În ce bloc? m-a întrebat ea.

         La o lună după aceea i-am cumpărat un apartament în cea mai frumoasă zonă de pe strada Kuyulu Bostan, ceva mai departe de casa în care locuise odinioară familia Keskin

(exact vizavi de tutungeria lui Nenea Parşivul, hărţuitorul de copii). Tanti Nesibe mi-a cedat mie casa din Çukurcuma, cu parterul şi cu toate lucrurile din ea. Prietenul meu avocat, care o asistase pe Füsun la divorţ, m-a sfătuit să obţin şi un act notarial privitor la bunurile din casă, aşa încât am făcut şi acest lucru.

         Tanti Nesibe nu s-a grăbit deloc să se mute în locuinţa din Nişantaşi. Îşi cumpăra, cu ajutorul meu, diverse lucruri pentru noua casă, aidoma unei tinere care-şi încropeşte, puţin câte puţin, trusoul, monta lămpi, dar îmi spunea zâmbind, ori de câte ori mă vedea, că n-avea să-şi poată părăsi niciodată căminul din Çukurcuma.

         - Kemal, băiatul meu, nu-mi pot lăsa casa, amintirile, ce ne facem?! îmi spunea ea.

         - Atunci o să transformăm casa într-un spaţiu în care ne vom expune amintirile, tanti Nesibe, îi spuneam eu.

         O vedeam mai rar ca pe vremuri, căci plecam în călătorii care durau din ce în ce mai mult. Asta pentru că nu ştiam încă foarte bine ce urma să fac cu locuinţa, cu obiectele şi cu

lucrurile lui Füsun, pe care nici măcar nu cutezam să le privesc.

         Prima călătorie la Paris mi-a servit drept model pentru călătoriile întreprinse mai târziu. Când ajungeam în câte-un oraş necunoscut, mă instalam mai întâi la un hotel vechi, dar

tihnit din centrul urbei, pentru care-mi făcusem rezervare de la Istanbul, iar apoi cutreieram toate muzeele însemnate ale aşezării, fără să mă grăbesc şi fără să omit nimic, apelând la informaţiile obţinute anterior din cărţi şi din ghiduri, aidoma unui elev conştiincios care-şi face temele la perfecţie, treceam în revistă pieţele de vechituri, prăvăliile în care se vindeau tot soiul de fleacuri şi bibelouri, unele magazine de antichităţi şi cumpăram solniţe asemenea celor văzute în casa Keskin, scrumiere, chei de desfăcut sticle sau vreun alt obiect care-mi plăcea. Indiferent de oraşul în care mă aflam - Rio de Janeiro, Hamburg, Kyoto, Baku sau Lisabona -, când se făcea vremea cinei rătăceam îndelung, prin cartiere îndepărtate şi pe străzi dosnice, şi-mi doream să zăresc, pe ferestrele deschise ale caselor, interioare, familii care

stăteau la masă în faţa televizoarelor, întocmai ca familia lui Füsun, mame gătind în bucătării care făceau acum parte din sufragerii, copii, taţi, tinere căsătorite alături de soţii lor

dezamăgitori, ba chiar bărbaţi cu stare, îndrăgostiţi de fiica familiei la care se aflau în vizită şi care le era rudă de departe.

         Dimineaţa luam tacticos micul dejun la hotel, iar apoi, în aşteptarea orei de deschidere a micilor muzee, îmi omoram vremea pe bulevarde ori prin cafenele, le trimiteam câte o carte poştală mamei şi lui tanti Nesibe, încercam să-mi dau seama ce anume se mai petrecea prin lume şi pe la Istanbul, citind presa locală, iar când se făcea ora unsprezece îmi începeam, optimist, vizitele, înarmat cu un carnet de notiţe.

         În încăperile Muzeului Orăşenesc din Helsinki, unde am poposit într-o dimineaţă ploioasă şi rece, m-am pomenit în faţa sticlelor vechi de medicamente pe care le descoperisem

prin sertarele lui Tarik Bey. În timp ce păşeam prin încăperile cu iz de mucegai ale unei foste fabrici de pălării transformate în muzeu, în micul oraş francez Cazelles din apropiere de

Lyon (nu mai era nici un vizitator în afară de mine), am văzut nişte pălării aidoma celor purtate cândva de mama şi de tata. Privind cărţile de joc, inelele, colierele, piesele de şah, picturile în ulei din Muzeul Landului Württemberg, amenajat în turnul vechii fortăreţe din Stuttgart, m-am gândit, mânat de-o inspiraţie subită, că lucrurile familiei Keskin şi dragostea mea faţă de Füsun meritau şi ele o expunere similară, plină de strălucire şi măreţie. Am petrecut o zi întreagă la Muzeul Parfumului din oraşul Grasse, „centrul mondial al parfumului“, aflat în sudul Franţei, la o oarecare distanţă de Mediterana, încercând să rememorez mireasma lui Füsun. Tabloul Jertfirea lui Isaac de Rembrandt, pe care l-am văzut la Alte Pinakothek din München – muzeu a cărui scară mi-a servit mai apoi drept sursă de inspiraţie pentru înălţimea scării din muzeul meu -, mi-a amintit că parabola aceea ne transmitea ceva nespus de preţios, fără a aştepta nimic în schimb, după cum mi-a amintit şi de faptul că-i istorisisem acea poveste lui Füsun, cu ani în urmă. La Muzeul Vieţii Romantice din Paris am contemplat îndelung bricheta, bijuteriile, cerceii şi şuviţele