răspunde cu exactitate. Nici eu nu voiam să ştiu de ce o făceam. În drum spre aeroport eram convins că acea călătorie era rodul unei obsesii, care se lega de faptul că ignorasem cercelul lui Füsun şi care privea răscumpărarea

păcatelor pe care le săvârşisem.

         De îndată ce am urcat în avion mi-am dat însă seama că porneam la drum şi pentru a uita, dar şi pentru a visa. Fiecare ungher al Istanbulului era înţesat de semne care-mi

aminteau de ea. Chiar în vreme ce avionul se afla în aer, am observat că, părăsind Istanbulul, puteam să meditez mai profund la ea şi la povestea mea, să le privesc ca pe întreg. La Istanbul o vedeam mereu pe Füsun prin prisma obsesiei mele; în avion, în schimb, îmi vedeam obsesia şi, totodată, o vedeam pe Füsun din afară.

         Am perceput aceeaşi noimă şi aceeaşi alinare şi în timp ce hoinăream alene prin felurite muzee. Nu vorbesc de muzeele aglomerate, impozante, de genul Luvrului sau Beaubourgului,

ci de muzeele pustii, care-mi ieşeau adeseori în cale în timp de colindam prin Paris, de colecţiile la care nu se ducea nimeni să se uite. Mă simţeam nespus de bine când hoinăream

singur prin încăperile neumblate ale unor aşezăminte precum Muzeul Edith Piaf, întemeiat de un admirator, pe care am izbutit să-l văd luându-mi randevu (am văzut acolo perii de păr, piepteni, ursuleți de pluş), Muzeul Poliției, în care am petrecut o zi întreagă, sau Muzeul Jacquemart-André, în care tablourile şi obiectele se îngemănează într-un chip foarte aparte (am văzut scaune goale, lustre, camere pustii ca-n palmă, care-ţi stàrneau fiori). Odată ajuns în câte-o încăpere din fundul clădirii, scăpam de privirile supraveghetorilor, aflaţi pe urmele mele şi ale paşilor mei, şi, în timp ce de afară răzbăteau vuietul metropolei şi zgomotele provocate de trafic ori de şantierele de construcţii, mă simţeam în vecinătatea oraşului şi a gloatelor sale dar, de fapt, într-o cu totul altă lume, după care îmi dădeam seama că suferinţa

mea se mai îmblânzise, dată fiind stranietatea noului univers în care mă găseam şi atmosfera sa atemporală, aşa încât simţeam o anumită mângâiere.

         Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzaţia că şi eu mi-aş fi putut concentra colecţia în jurul unei poveşti şi visam, fericit, să-mi pot etala şi depăna viaţa,

despre care mama, fratele meu mai mare şi, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecţie de viaţă, atât prin lucrurile rămase

de la Füsun, cât şi prin propria-mi istorie.

         Muzeul Nissim de Camondo, pe care l-am vizitat deoarece ştiam că fusese întemeiat de un evreu - un levantin – originar din Istanbul, m-a eliberat de incertitudini, făcându-mă să

mă gândesc că şi eu aş fi putut expune, cu mândrie, serviciile de masă, tacâmurile familiei Keskin sau colecţia de solniţe pe care o strânsesem vreme de şapte ani. La Muzeul Poştei

am simţit că şi eu aş fi putut arăta scrisorile pe care ni le trimiseserăm, în timp, eu şi Füsun, iar la Micul Muzeu al Obiectelor Pierdute, că aş fi putut prezenta, de fapt, publicului toate lucrurile pe care le adunasem şi care-mi aminteau de ea - de pildă, proteza dentară a lui Tarik Bey, cutiile goale de medicamente, facturile... Când am văzut, la casa memorială consacrată lui Maurice Ravel, care se afla în afara oraşului şi la care am ajuns, după un drum de o oră, cu taxiul, periuţa de dinţi, ceştile de cafea, bibelourile, păpuşile, celelalte jucării care-i aparţinuseră vestitului compozitor, precum şi o colivie cu o privighetoare de metal care încă mai ciripea şi care mi-a amintit, deodată, de Lămâie, aproape că mi s-au umezit ochii. În timp ce colindam muzeele din Paris, mă gândeam că nu mi-era deloc ruşine cu draga mea colecţie din blocul Compasiunea. Mă transformam treptat dintr-un simplu culegător, jenat de obiectele pe care le adunase, într-un colecţionar orgolios.

         Nu mă gândeam la prefacerile prin care trecea sufletul meu apelând la asemenea noţiuni, ci simțeam doar că eram fericit când păşeam în muzee şi visam să-mi pot depăna povestea prin intermediul obiectelor. Intr-o seară, când beam de unul singur la barul din Hötel du Nord, uitându-mă la străinii din jurul meu, m-am surprins întrebându-mă, ca orice turc (oarecum educat, oarecum înstărit) aflat in străinătate, ce anume gândeau ori ar fi putut să gândească europenii aceia despre mine, şi chiar despre noi.

         Mai apoi am chibzuit cum anume aş fi putut să-i explic cuiva care nu cunoştea Istanbulul ori cartierele Nişantaşi şi Çukurcuma natura sentimentelor mele faţă de Füsun. Mă

vedeam în pielea unei persoane care a petrecut ani îndelungaţi pe meleaguri îndepărtate: să zicem că aş fi fost antropolog, că m-aş fi dus să trăiesc printre băştinaşii din Noua Zeelandă şi că, în timp ce făceam observaţii asupra deprinderilor şi obiceiurilor lor legate de muncă, odihnă, distracţie (ca şi asupra conversaţiilor pe care le purtau când se uitau la televizor), m-aş fi îndrăgostit de o tânără localnică. Observatiile pe care le făceam şi dragostea pe care o trăiam deveneau, astfel, inseparabile. N-aş fi putut conferi un sens anilor pe care-i trăisem decât dacă aş fi ajuns să expun, aidoma unui antropolog, obiectele pe care le strânsesem -

oalele şi tingirile, zorzoanele, obiectele de îmbrăcăminte, tablourile.

         În ultimele zile petrecute la Paris, m-am dus la Muzeul Gustave Moreau, pentru că Proust amintea cu plăcere de acest pictor. Eram cu gândul la picturile cu păsări pe care le

migălea Füsun şi, pe de altă parte, voiam să-mi omor vremea cumva. Nu mi-au plăcut tablourile istorice ale lui Moreau, manieriste, clasicizante, dar, în schimb, mi-a plăcut muzeul.

Pictorul Moreau îşi consacrase ultimii ani ai vieţii transformării casei familiale, în care-şi petrecuse cea mai mare parte a existenţei, într-un muzeu în care urmau să fie expuse, după moartea sa, mii de tablouri, aşa încât atelierul său spatios, cu două nivele, şi locuinţa, aflată în imediata vecinătate a acestuia, dobândiseră mai apoi statut de muzeu. Când casa sa se transformase în muzeu, ajunsese să semene cu un gen de casă memorială, de „muzeu sentimental“, în care fiecare obiect strălucea de sens. În timp ce păşeam