Străzile acelea noi, cartierele ciudate, de beton, care se adăugau zilnic Istanbulului întăreau ceea ce simţisem îndată după ieşirea din spital - sentimentul că, după moartea lui

Fusun, Istanbulul devenise un cu totul alt oraş. Acum pot să spun că acesta a fost cel mai intens sentiment, care m-a pregătit pentru lungile călătorii de mai târziu, ce aveau să

dureze ani de zile.

         Doar când o vizitam pe tanti Nesibe aveam sentimentul că Istanbulul rămăsese oraşul meu iubit de altădată. Într-o seară, la ceva vreme după primele vizite de la accident, în

timpul cărora plânseserăm amândoi, tanti Nesibe mi-a spus, fără a lungi prea mult vorba, că puteam să urc la etaj, să arunc o privire prin camera lui Füsun, să scotocesc pe unde pofteam şi să iau de acolo tot ce doream.

         Înainte de-a urca am făcut un lucru pe care-l transformasem multă vreme, alături de Füsun, într-un adevărat ritual: m-am dus la colivie şi m-am uitat să văd dacă Lămâie avea mâncare şi apă. Tanti Nesibe rememora, cu ochii în lacrimi, ceea ce făceam la mesele de seară luate împreună, ceea ce vorbeam în timp ce ne uitam la televizor, ceea ce împărtăşiserăm şi trăiserăm cu toţii pe parcursul celor opt ani.

         Lacrimi... Momente de tăcere... Pentru că ne venea amândurora foarte greu să ne amintim de Füsun, mă străduiam, pe cât posibil, să scurtez ceremonialul înainte de-a urca sus,

în camera ei. O dată la două săptămâni mă duceam pe jos din Beyoglu în Çukurcuma; luam cina cu tanti Nesibe, uitându-ne amândoi în linişte la televizor şi străduindu-ne să nu vorbim deloc de Füsun, mă ocupam de Lămâie, care îmbătrânea și devenea din ce în ce mai posac, mă uitam, de fiecare dată, rând pe rând la imaginile cu păsări făcute de Füsun, apoi mă duceam la etaj, pretextând că voiam să mă spăl pe mâini, intram în camera lui Füsun, cu inima bătând de mai-mai să-mi spargă pieptul, deschideam dulapurile şi sertarele şi cotrobăiam prin ele.

         Füsun ascunsese în compartimentele dulăpíoarelor din odăiţa ei pieptenii, periile de păr, oglinjoarele, broşele în formă de fluture, cerceii, tot ceea ce-i adusesem de-a lungul anilor, cu prilejul vizitelor mele de seară. Faptul că descopeream prin sertare batistele, ciorapii de tombolă, nasturii de lemn pe care crezusem că-i cumpărasem pentru mama ei, agrafele (şi Mustangul de jucărie pe care i-1 dăruise Turgay Bey) ori scrisorile de dragoste pe care i le trimisesem prin Ceyda îmi provoca un soi de epuizare sufletească, aşa încât mi-era imposibil să rămân acolo, în faţa dulapurilor şi sertarelor impregnate de mirosul ei intens, mai mult de o jumătate de oră. Uneori mă aşezam pe marginea patului şi mă odihneam, trăgând din ţigară, alteori mă uitam pe fereastră, ca să nu plâng, sau priveam strada dintr-unul dintre balcoanele acelea în care picta păsări, sau luam cu mine vreo doi-trei ciorapi ori piepteni.

         Înţelegeam acum că trebuia să reunesc într-un loc anume toate obiectele ce aminteau de Füsun - atât pe cele pe care le adunasem vreme de nouă ani, fără să ştiu, la început, că făceam acest lucru, cât şi pe cele care se aflau în camera ei, ba chiar în întreaga casă -, numai că nu ştiam unde urma să se afle acel loc. Am aflat pe deplin răspunsul la această întrebare doar când am început să vizitez, rând pe rând, tot soiul de muzee mărunte, în timpul călătoriilor pe care le-am făcut în întreaga lume.

         Într-o seară cu ninsoare din iarna anului 1986, în timp ce mă uitam încă o dată, după cină, la broşele cu fluturi, la cercei, la celelalte podoabe pe care i le cumpărasem, fără nici

un folos, lui Füsun de-a lungul anilor, am văzut într-un colţ al cutiei cu bijuterii cei doi cercei impodobiți cu fluturi şi cu litera F, pe care-i purtase Füsun în timpul accidentului şi despre care pretinsese ani de zile că erau desperecheaţi, pentru că-l pierduse pe unul dintre ei. I-am luat şi am coborât.

         - Tanti Nesibe, cerceii aceştia au ajuns de curând în cutia cu bijuterii a lui Füsun, am spus eu.

         - Kemal, dragul meu, pusesem deoparte tot ceea ce purta Füsun în ziua aceea - rochia roşie, încălţările, totul ~, ca să nu-ţi faci sânge rău. Mi-am zis că e vremea să pun lucrurile

la loc, dar ai băgat de seamă imediat.

         - Avea la ea amândoi cerceii?

         - În seara aceea, la hotel, înainte de-a veni la tine, fata mea avea de gând să doarmă la noi în cameră. Apoi însă şi-a scos brusc cerceii ăştia din geantă şi şi i-a pus în urechi. Eu mă uitam la ea, prefăcându-mă că dorm. N-am scos o vorbă când a ieşit. Am vrut ca, în sfârşit, să fiţi fericiţi.

         Nici măcar nu i-am mărturisit lui tanti Nesibe că, potrivit lui Füsun, mama ei încuiase uşa camerei pe dinauntru.

         Cum de nu observasem cerceii în timp ce făceam dragoste cu ea? I-am pus însă altă întrebare:

         - Tanti Nesibe, cu ani in urmă, când am venit pentru prima oară în casa aceasta, ţi-am spus că am uitat unul dintre cercei în baie, pe polița din faţa oglinzii. „Ştii ceva de ei?“, te-am întrebat.

         - Habar n-am, băiete. Nu mă face iar să plâng răscolind aceste lucruri. Füsun îmi spusese doar că voia să-ţi facă o surpriză purtând, la Paris, o anumită pereche de cercei, ceva

de felul ăsta, dar habar n-aveam despre ce cercei era vorba. Draga mea Füsun îşi dorea tare mult să meargă la Paris!

         Tanti Nesibe a izbucnit în plâns. Apoi şi-a cerut scuze;

         A doua zi mi-am rezervat o cameră la Hotel du Nord. În seara aceea i-am spus mamei că urma să plec la Paris şi că acea călătorie avea să-mi facă bine.

         - Oh, ce bine! a spus mama. Ai să te mai ocupi puţin şi de afaceri, de Satsat, ca să nu pună Osman mâna pe tot!

81

Muzeul inocenţei

         Nu i-am spus mamei că nu plecam la Paris pentru afaceri. Pentru că, dacă m-ar fi întrebat de ce mă duceam acolo, nu i-aş fi putut