După şase săptămâni am trecut la terapia de recuperare fizică. Era ca şi cum aş fi reînvăţat să merg, ca şi cum aş fi luat viaţa de la capăt. În noua mea viaţă mă gândeam mereu

la Füsun. Dar gândul la ea nu mai avea legătură cu viitorul, cu dorinţa care mă mistuia cândva; Füsun devenea, treptat, o nălucă, legată de trecut şi amintiri. Faptul acesta era nespus de întristător, căci însemna că nu mai sufeream pentru ea, nu mai râvneam la ea - îmi era milă de mine însumi. Tocmai în acele perioade, care oscilau între meditaţie şi amintire, între suferinţă şi sensul acesteia, am ajuns şi la ideea muzeului.

         Am citit scriitori precum Proust, Montaigne, socotind că aveau să-mi ofere mângâiere. Luam cina cu mama, stând unul în faţa celuilalt, cu carafa galbenă între noi, şi mă uitam la televizor dus pe gânduri. Moartea lui Füsun semăna cu moartea tatei. Având în vedere faptul că amândoi îi pierduserăm pe cei dragi, ne puteam posomorî după pofta inimii şi-i puteam pedepsi pe cei din jur. Mai mult, în spatele fiecăreia dintre cele două dispariții se aflau pahare aburite cu rachiu şi lumi misterioase, pe care cei implicați le purtaseră în sine, dar pe care nu le mai putuseră tăinui, sfârşind prin a le da la iveală. Mamei nu-i plăcea acest al doilea aspect, în vreme ce eu voiam să istorisesc totul.

         În primele luni de la ieşirea din spital, încercam acest sentiment ori de câte ori mă duceam la blocul Compasiunea, mă aşezam pe patul în care făcusem cândva dragoste cu

Füsun şi contemplam lucrurile care se aflau în faţa mea, trăgând din țigară. Simțeam că dacă mi-aş fi putut depăna povestea, mi-aş mai fi domolit suferința. Pentru a face însă acest lucru trebuia să-mi înjgheb colecția.

         Îmi doream foarte mult să reînnod prietenia cu Zaim şi să stau de vorbă cu el. În ianuarie 1985 auzisem însă de la Hilmi Bastardul că era foarte fericit cu Sibel şi că tocmai

urma să li se nască un copil. Hilmi Bastardul îmi povestise, totodată, că Nurcihan şi Sibel erau certate, dintr-un motiv cam neverosimil. Nu mă mai duceam la noile restaurante şi cluburi, frecventate de aceiaşi oameni care se duceau la Foaierul ori la Garajul, pentru că povestea mea mi se părea importantă, pentru că o vedeam reflectată în privirile tuturor şi pentru că nu voiam să se vorbească despre mine ca despre un om înfrânt şi covârşit de durere. Cu ocazia primei şi ultimei mele vizite la restaurantul Candelabrul, care se deschisese de curând şi la care se ducea toată lumea, sărisem peste cal, pentru a părea vesel, râsesem în hohote, făcusem

tot soiul de bancuri, îl tachinasem pe Tayyar, chelnerul în vârstă care se mutase acolo de la Pelurul, şi provocasem bârfe pe socoteala mea, lumea socotind că ,,scăpasem, în cele din urmă, de fata aia“.

         Într-o zi m-am întâlnit cu Mehmet la colțul unei străzi din Nişantaşi şi ne-am înțeles să ne vedem la o cină „ca între bărbaţi“, pe ţărmul Bosforului. Cârciumile de pe Bosfor încetaseră să mai fie frecventate doar cu ocazii speciale şi deveniseră de-acum localuri mai puțin pretențioase, în care te puteai duce seară de seară. Intuindu-mi curiozitatea, Mehmet mi-a povestit mai întâi ce mai făceau vechii noştri prieteni. Mi-a istorisit că el şi Nurcihan fuseseră la Uludag cu Tayfun şi soţia lui, Figen, că Faruk (acel Faruk pe care-1 întâlnisem pe plaja de la Sariyer, când eram cu Füsun), care luase dolari cu împrumut, dăduse, de fapt, faliment după inflaţie, dar îşi întârziase falimentul împrumutându-se de la bănci, că nu se mai vedea cu Zaim, deşi, personal, n-avea nici o problemă cu el, pentru că Nurcihan şi Sibel erau în relaţii tensionate. Mi-a mai spus, fără ca eu să-i fi pus vreo întrebare în sensul acesta, că Sibel începuse s-o găsească pe Nurcihan prea tradiţionalistă, că o ironiza pentru că-i plăcea

să-i asculte, prin cazinouri, pe interpreţii de muzică turcească veche, de genul lui Müzeyyen Senar şi Zeki Müren, şi pentru că ţinea post (,,Nurcihan ţine post ?“, am întrebat eu, zâmbind).

Am simţit imediat că nu aceasta era adevărata cauză a răcelii care se instalase între cele două vechi prietene. Mehmet ajunsese la concluzia că-mi doream să revin la lumea mea de altădată şi voia să mă atragă spre el, numai că se înşela: la şase luni de la moartea lui Füsun, îmi dădeam seama cu certitudine că n-aveam să mai pot reveni la ea.

         După ce am băut puţin rachiu, Mehmet mi-a mărturisit că, deşi o iubea şi-o respecta nespus de mult pe Nurcihan (cel de-al doilea sentiment predomina acum), n-o mai găsea

atât de atrăgătoare ca pe vremuri. Trăiseră o dragoste intensă, se căsătoriseră, dar după ce li se născuse copilul, lucrurile reveniseră, curând, la starea dinainte, iar Mehmet se întorsese la vechile lui năravuri. Uneori se ducea singur la localuri deschise de curând. Alteori lăsau copilul la mama lui şi ieşeau împreună. Ca să mă înveselească şi să mă distreze, Mehmet s-a decis să-mi arate noile restaurante, cluburi şi baruri la care se duceau bogătaşii şi producătorii de filme publicitare şi m-a purtat prin cartierele mai recente ale oraşului.

         Într-o altă seară ni s-a alăturat şi Nurcihan, alături de care am mâncat ceva amestecat, prezentat drept mâncare americană, într~un cartier mare, întins care-şi făcuse apariţia, în răstimp de un an, în spatele cartierului Etiler. Nurcihan n-a vorbit de Sibel şi nici nu m-a întrebat ce sentimente încercam după dispariţia lui Füsun. A făcut un singur lucru, care mi-a mers la inimă: mi-a spus deodată, în toiul mesei, că ĭntr-o bună zi aveam să fiu nespus de fericit şi că presimţea ea acest lucru. Cuvintele ei m-au făcut să simt însă şi mai intens că era improbabil să mai fiu vreodată fericit. Mehmet era cel de pe vremuri, dar aveam impresia că pe Nurcihan abia o cunoscusem : părea că nenumaratele noastre amintiri comune se evaporaseră cu totul. O parte a minţii îmi sugera că faptul acesta se lega şi