câinele acela prietenos tocmai se postase în mijlocul drumului, de parcă ar fi recunoscut maşina şi pe Füsun. Mi-am dorit ca zăvodul să bage de seamă că

Füsun mergea cu viteză, că apăsa pe accelerație până la refuz, şi să se tragă pe marginea drumului, dar n-a făcut-o.

         Mergeam cu viteză foarte mare, iar aceasta nu înceta să crească. Füsun a început să claxoneze, ca să-1 atenţioneze pe câine.

         Am luat-o o clipă spre dreapta, apoi spre stânga, dar câinele tot se mai zărea în depărtare. In vremea aceasta maşina a început să meargă în linie dreaptă, aidoma unei

corăbii cu pânze care se arată o clipă dintre valuri când conteneşte vântul. Linia aceasta ieşea însă puţin în afara şoselei. Mi-am dat seama că ne-ndreptam cu toată viteza nu spre hotelul ce se afla în faţa noastră, ci spre platanul aflat pe marginea drumului, şi că accidentul era imposibil de evitat.

         Am simţit atunci, în adâncul sufletului, că fericirea care mă stăpânea era pe cale să se sfârşească şi că venise vremea despărţirii de minunata lume în care trăiam. Ne îndreptam

cu toată viteză spre platan, iar cea care ne purta intr-acolo, ca spre o ţintă, era Füsun. Aşa am perceput lucrurile, căci nu-mi vedeam vreun alt viitor, diferit de al ei. Ori încotro ne-am fi îndreptat, o făceam împreună şi astfel pierdeam amândoi fericirea care ne era hărăzită pe lumea aceasta. Era nespus de păcat, dar părea în firea lucrurilor.

         Cu toate acestea, am strigat, mânat de instinct, „atenţie !“, de parcă Füsun n-ar fi fost atentă la ceea ce se petrecea. Strigam, de fapt, asemenea celui care o face pentru a se putea trezi, pentru a se putea, desprinde de coşmar şi a reveni la existenţa sa plăcută, banală dintotdeauna. Cred că Füsun era puţin ameţită, dar n-avea nicidecum nevoie de avertismentul meu. Incredinţa maşina unui platan bătrân de o sută cincizeci de ani, către care se-ndrepta cu o sută cinci kilometri pe oră, știind, parcă, foarte bine ce făcea. Mi-am dat seama că viața noastră se sfârşise.

         Chevroletul tatei, vechi de un sfert de secol, s-a izbit cu toată forţa şi viteza de platanul de pe partea stângă a drumului. In spatele platanului se afla un lan de floarea-soarelui, iar în mijlocul lui o clădire - făbricuţa care producea uleiul de floarea-soarelui marca Batanay, folosit ani de zile la masa familiei Keskin. Cu puţin înainte de accident, când maşina începuse să prindă Viteză, remarcaserăm acest lucru şi eu, şi Füsun.

         Posibilitatea de-a atinge una câte una părţile componente ale Chevroletului, pe care aveam să-1 regăsesc peste câteva luni in stare de hârb, precum şi unele vise care urmau să mă

bântuie peste ani de zile mi-au adus aminte de faptul că privirile mele s-au întâlnit cu privirile lui Füsun imediat după accident. In timpul acestui ultim schimb de priviri, ce a durat două-trei secunde, Füsun, care-şi dăduse seama că era în agonie, îmi spunea din ochi, care mă implorau s-o salvez, că nu dorise nicidecum să moară şi că iubea profund viaţa, până la ultima secundă a acesteia. Cât despre mine, eram convins că şi eu eram pe moarte, aşa încât n-am făcut decât să-i zâmbesc frumoasei mele logodnice, atât de pline de viaţă, celei care fusese dragostea vieţii mele, cu bucuria de a porni alături de ea în călătoria către o altă lume.

         Nu mi-am amintit niciodată ce anume s-a întâmplat după aceea, nici în lunile cât am zăcut în spital, nici peste ani de zile, aşa încât am cules informaţiile de acest gen din expu-

nerile şi rapoartele altora, precum şi din relatările martorilor pe care i-am descoperit când m-am dus la locul accidentului, peste multe luni.

         Füsun a murit la şase-şapte secunde de la accident, după ce pieptul îi fusese străpuns de volan, strivită în maşina ce se îndoise ca o cutie de conserve. Se lovise violent cu capul

de parbriz. (Mai erau cincisprezece ani până când în Turcia avea să se instituie obligativitatea purtării centurii de siguranţă.) Potrivit raportului întocmit după accident, pe care îl expun aici, oasele cutiei craniene i se înfundaseră în cap, membrana care-i învelea creierul, ale cărui minunăţii îmi stârniseră mereu uimirea, fusese sfârtecatã, şi suferise un traumatism grav la nivelul gâtului. Dincolo de rupturile la nivelul sternului şi de cioburile din parbriz care-i pătrunseseră în frunte, frumosul ei trup, ochii melancolici, buzele minunate, limba mare, trandafirie, obrajii catifelaţi, umerii solizi, gâtul, pieptul, ceafa, pielea mătăsoasă a pântecului,

picioarele lungi, labele picioarele, care-mi stârneau o clipă zâmbetul ori de câte ori le vedeam, braţele lungi, subţirele, de culoarea mierii, aluniţele de pe pielea mătăsoasă, firele de păr fine, castanii, rotunjimea coapselor şi sufletul ei, alături de care îmi dorisem mereu să mă aflu, rămăseseră nevătămate.

 

 

 

 

80

 

 

După accident

 

 

 

 

         Aş dori să-mi inchei povestea vorbind, fără a intra în prea multe detalii, despre cei peste douăzeci de ani care au urmat. Scăpasem cu viaţă din accident pentru că deschisesem fereastra pentru a putea vorbi în tihnă cu Füsun în timp ce conducea Chevroletul şi pentru că, înainte de ciocnirea cu platanul, scosesem, instinctiv, braţul pe geam. Sub efectul izbiturii, avusesem mici hemoragii şi rupturi mărunte de ţesut la nivelul creierului, aşa încât intrasem în comă.

Fusesem dus apoi cu o ambulanţă la Istanbul, la spitalul Facultăţii de Medicină din Capa, unde fusesem conectat la un aparat de respirat.

         Mi-am petrecut prima lună la secţia de terapie intensivă a spitalului, fără a putea scoate o vorbă. Nu-mi veneau în minte cuvintele, iar lumea încremenise. Nu voi uita niciodată cum am fost vizitat de Berrin şi de mama, amândouă înlăcrimate, în timp ce zăceam în pat, cu un tub în gură. Până şi Osman era afectuos, dar, în ciuda acestui fapt, îi apărea din când în când pe chip o expresie care sugera ,,păi nu ţi-am spus eu“?

         Prieteni precum Zaim, Tayfun ori Mehmet mă măsurau şi ei, întocmai ca Osman, cu expresii pe jumătate reprobatoare, pe jumătate întristate, datorită faptului că în raportul

întocmit de poliţia rutieră, accidentul era pus pe seama stării de ebrietate a conducătorului autovehiculului (nu remarcaseră rolul câinelui), iar gazetele nu făcuseră decât să amplifice

ştirea respectivă, accentuându-i latura scandaloasă.