Nu mi-am dat seama dacă auzise sau nu ultimele mele cuvinte. Iubita mea ameţită de băutură plecase furioasă, îmbufnată, călcând apăsat pe pantofii cu tocuri pe care-i purta.

         N-a intrat în hotel. Câinele se luase pe urmele ei. Au ieşit pe şoseaua principală şi au pornit în directia oraşului Edirne – Füsun  înainte, iar câinele după ea. Am băut rachiul rămas

pe fundul paharului lui Füsun. (Uneori făceam acest lucru şi în casa din Çukurcuma, când nu se uita nimeni la mine.) Am privit lung în urma lor. Cum drumul către Edirne era neted ca-n palmă şi continua aproape fără fruntarii, iar rochia roşie pe care o purta Füsun devenea tot mai vizibilă pe măsură ce se lumina de ziuă, mi se părea imposibil s-o pierd din ochi.

         După o vreme însă nu mi-au mai ajuns la ureche sunetele paşilor ei, care se auzeau la început răsunând dinspre şesul acela întins. Mai apoi, când pata roşie reprezentată de Füsun,

care păşea către zarea fără margini, la fel ca la sfârşitul filmelor de la Yeşilçam, a pierit din faţa ochilor mei, m-a cuprins tulburarea.

         Peste puţin timp am zărit din nou pata. Iubita mea mânioasă continua să înainteze pe drum. Am simţit cum mi se deştepta în suflet o duioşie nespusă. Urma să ne petrecem restul

vieţii împreună, făcând dragoste, la fel ca în noaptea trecută, şi ciondănindu-ne, la fel ca mai devreme. Cu toate acestea, îmi doream nespus să mă cert mai puţin cu ea, să-i fiu pe

plac şi s-o fac fericită.

         Circulaţia pe şoseaua Edirne-Istanbul devenea din ce în ce mai intensă. Cei din maşini n-aveau să treacă cu vederea o femeie frumoasă, cu picioare la fel de frumoase, îmbrăcată în rochie roşie, care păşea singură pe marginea drumului. Am urcat în Chevroletul 56 şi am pornit pe urmele ei, înainte ca gluma să-şi piardă farmecul.

         După un kilometru şi jumătate am văzut câinele, care se aşezase sub un platan. Stătea şi-o aştepta pe Füsun. M-a durut sufletul, iar inima a început să-mi bată nebuneşte. Am redus viteza.

         Am văzut grădini, lanuri de floarea-soarelui şi case modeste de ţară, precum şi un panou publicitar imens, pe care scris ,,ROŞII ALTAT“. Mijlocul literei „O“ devenise punct de ochire şi fusese făcut ciur de gloanţele trase cu pistolul din maşini. Orificiile, la rândul lor, erau mâncate de rugină.

         Când am zărit pata roşie, la un minut după aceea, am hohotit de fericire. Am redus viteza, apropiindu-mă de Füsun. Mergea pe partea dreaptă a drumului, cu aceeaşi expresie

ofensată şi îmbufnată. Nu s-a oprit când m-a văzut. M-am întins şi am deschis fereastra din dreapta a maşinii.

         - Haide, draga mea, urcă, să ne întoarcem, căci o să-ntârziem!

         Nu mi-a răspuns însă.

         - Füsun, crede-mă, avem mult de mers astăzi.

         - Eu nu mai vin, duceti-vă voi! a spus ea, ca un copil, fără a-şi rări deloc paşii.

         Conduceam în ritmul în care mergea ea şi-i vorbeam de pe scaunul şoferului.

         - Füsun, draga mea, uite ce frumoasă e lumea – lumea asta extraordinară! N-are nici un sens să ne otrăvim viaţa cu tot soiul de ciondãneli şi supărări.

         - Nu-nţelegi nimic!

         - Ce anume?

         - Din cauza ta nu mi-am trăit viaţa, Kemal! a spus ea. Îmi doream cu adevarat să fiu artistă.

         - Îmi cer scuze.

         - Cum adică, îţi ceri scuze?! a spus ea, mânioasă foc.

         Uneori, viteza maşinii nu urma ritmul paşilor ei, aşa încât nu izbuteam să ne-nţelegem.

         - Îmi cer scuze! am urlat eu de data aceasta, crezând că nu pricepuse ce spusesem.

         - Şi tu, şi Feridun m-aţi împiedicat cu bună ştiinţă să joc în filme. Pentru asta îţi ceri scuze?

         - Chiar voiai să fii ca femeile alea beţive de la Pelurul, ca Papatya?

         - De fapt, acum suntem beţi tot timpul, a spus ea. În plus, eu n-aş fi ajuns niciodată ca ele. Voi însă m-aţi ţinut mereu acasă, mãnaţi de gelozie, zicându-vă că am să vă las baltă dacă am să devin celebră.

         - Dar şi ţie ţi-a fost mereu frică să apuci pe asemenea căi fără un bărbat de nădejde lângă tine, Füsun...

         - Ce?! a spus ea.

         Am simţit că era, într-adevăr, foarte supãrată.

         - Haide, draga mea, sări în maşină - deseară o să bem şi o să ne ciorovăim din nou, am spus eu. Te iubesc din tot sufletul. Ne aşteaptă o viaţă minunată. Haide, sări în maşină!

         - Cu o condiţie! a spus ea, cu expresia aceea copilărească pe care o folosise cu ani în urmă când îmi ceruse să-i aduc tricicleta acasă.

         - Da?

         - Am să conduc eu maşina.

         - Poliţiştii bulgari de la circulaţie sunt şi mai ciubucari ca ai noştri. Se zice că-i opresc pe mulţi din drum.

         - Nu, nu..., a spus ea. Vreau să conduc maşina acum, în drum spre hotel!

         Am oprit imediat maşina, am deschis portiera şi am coborât. In timp ce făceam schimb de locuri, am lipit-o pe Füsun de botul maşinii şi am sărutat-o cu foc. Ea, la rândul ei, m-a

cuprins cu brațele pe după gât şi m~a îmbrăţişat, strivindu-şi sânii de pieptul meu, ceea ce m-a tulburat nespus.

         S-a aşezat pe scaunul şoferului. A pornit motorul cu o atenţie care te ducea cu gândul la primele noastre lecţii de şoferie din parcul Yildiz, iar apoi a pornit, apăsând uşor pe frâna de mână. Îşi sprijinise cotul stâng de fereastra deschisă, la fel ca Grace Kelly în filmul A prinde un hoţ.

         Am înaintat încet, căutând un loc în care să întoarcem. A vrut să întoarcă repede, într-un loc în care şoseaua principală se intersecta cu un drum noroios de ţară, dar n-a reuşit - maşina s-a oprit, scuturându-se din toate încheieturile.

         - Fii atentă la debreiaj! am spus eu.

         - Nici măcar nu mi-ai observat cercelul, a spus ea.

         - Care cercel?

         Pornise din nou maşina şi reveneam la hotel.

         - Ia-o mai încet! am spus eu. Care cercel?

         - De la mine din ureche, a spus ea cu voce pierită, de parcă ar fi ieşit de sub anestezie.

         În urechea ei dreaptă se afla cercelul pierdut cândva. Oare îl purtase şi în timp ce făceam dragoste? De ce nu băgasem de seamă?

         Maşina prinsese viteză.

         - Mai încetineşte puţin! am strigat eu, dar ea apăsa pedala de acceleratie până la podea.

         Undeva, foarte departe,