În geamuri şi în pervaz au prins să răpăie picături mari de ploaie. S-a pornit o aversă, însoţită de tunete. Ne-am îmbrăţişat, ascultând vuietul ploii năvalnice de vară. Pesemne că am aţipit.

         Când m-am trezit, ploaia contenise, iar Füsun nu se mai afla alături de mine. Era în picioare şi se îmbrăca cu rochia roşie.

         - Te duci în camera ta? am întrebat-o eu. Nu pleca, te rog!

         - Mă duc să caut o sticlă cu apă, a spus ea. Am băut foarte mult. Nu mai pot de sete.

         - Şi mie mi-e sete, am spus. Stai aici, am văzut că sunt nişte sticle cu apă jos, în frigiderul din restaurant.

         Dar până să cobor eu din pat, ea a deschis uşa în linişte şi dusă a fost. Probabil că în timp ce zăceam în așternut fericit, cu gândul că Füsun avea să se întoarcă peste puţin timp,

m-a luat somnul.

79

Călătorie spre o altă lume

         Când m-am trezit din nou, peste multă vreme, Füsun tot nu revenise în cameră. Socotind că se întorsese la mama ei, m-am ridicat din pat şi mi-am aprins o ţigară, privind pe fereastră. Nu răsărise soarele, nu se crăpase încă de ziuă - domnea doar o lumină nedefinită. Pe fereastra deschisă pătrundea o mireasmă de pământ reavăn. Lămpile cu neon ale benzinăriei de vizavi şi lumina firmei Marelui Hotel Semiramis se reflectau în băltoacele de pe marginea şoselei asfaltate şi pe bara de protecţie a Chevroletului nostru, parcat în faţă.

         Am băgat de seamă că restaurantul în care cinaserăm şi ne logodiserăm avea o mică grădină, orientată spre şosea. Scaunele, ca şi pernele de pe ele erau ude de ploaie. Füsun se afla ceva mai încolo, pe o bancă, scăldată în lumina, filtrată de frunze, a unui bec atârnat într-un smochin. Stătea uşor întoarsă cu spatele şi aştepta să răsară soarele, trăgând dintr-o ţigară.

         M-am îmbrăcat repede şi am coborât.

         - Bună dimineaţa, draga mea, am rostit eu în şoaptă.

         N-a spus nimic, ci a clătinat uşor din cap, asemenea unei persoane cufundate în gânduri, care suferă nemăsurat. Am văzut pe un scaun, chiar lângă bancă, un pahar cu rachiu.

         - Când am luat apa, am constatat că mai era o sticlă deschisă, a spus ea.

         Pe chip i-a trecut fugar o expresie care-ţi aducea aminte că era fiica lui Tarik Bey.

         - Dacă nici în cea mai frumoasă dimineaţă din lume nu bem, ce altceva ne mai rămâne de făcut? am spus eu. Pe drum o să fie cald, aşa că o să dormim toată ziua în maşină. Pot să iau loc lângă dumneavoastră, domnişoară?

         - Acum nu mai sunt domnişoară.

         Nu i-am răspuns, ci m-am aşezat lângă ea în tăcere şi, în timp ce admiram priveliştea care se aşternea în faţa noastră, am luat-o de mână, de parcă ne-am fi aflat la cinematograful

Seraiul.

         Am contemplat multă vreme lumina care se răspândea treptat asupra lumii, fără să ne vorbim. In depărtare încă se mai zăreau fulgere vineţii ; norii portocalii purtau cu ei ploaia,

pe undeva prin Balcani. Prin faţa noastră a trecut, zgomotos, un autobuz interurban. Am privit îndelung în urma lui, până când farurile roşii din spate s-au făcut nevăzute.

         Un câine cu urechi negre s-a apropiat agale de noi, dinspre benzinărie, fluturând prietenos din coadă. Era un câine de pripas oarecare, fără nici o particularitate ori rasă. Mai întâi m-a adulmecat pe mine, apoi a amuşinat-o pe Füsun, după care s-a vârât cu botul in braţele ei.

         - Te place, am spus eu.

         Dar Füsun n-a răspuns.

         - Şi ieri, când am venit aici, a lătrat de trei ori, am spus eu. Îţi dai seama... Cândva, pe televizorul vostru se afla un bibelou cu un câine care aducea leit cu ăsta.

         - Şi pe acela l-ai şterpelit, l-ai luat cu tine.

         - Nu se poate spune că 1-am furat. Cu toţii știați, inclusiv părinţii tăi, despre ce era vorba, chiar după primul an.

         - Da.

         - Şi ce spuneau părinţii tăi?

         - Nimic. Tata se necăjea. Mama se purta de parcă n-ar fi avut nici o importanţă. Iar eu voiam să fiu vedetă de film.

         - Ai să fii!

         - Kemal, asta e o minciună, nici tu nu crezi ce spui, a spus ea cu gravitate. Iar asta mă supără cu adevărat. Poţi minţi cu mare uşurinţă.

         - De ce?

         - Ştii foarte bine că n-ai să faci niciodată din mine o vedetă de film. Acum nu mai e nevoie de aşa ceva.

         - De ce nu mai e nevoie? Dacă vrei cu adevărat asta, sunt de acord.

         - Mi-am dorit-o cu adevărat, Kemal, ani de zile. Ştii foarte bine.

         Câinele a făcut un salt spre Füsun, arătându-şi afecţiunea.

         - Este leit bibeloul acela. In plus, are o culoare uşor gălbuie şi urechi negre, exact ca el, am spus eu.

         - Ce făceai cu toţi câinii, cu pieptenii, ceasurile, ţigările - cu toate lucrurile acelea?

         - Imi făceau bine, am spus eu, uşor furios. Toate lucrurile se află acum în apartamentul din blocul Compasiunea, formând o colecţie impresionantă. Nu mi-e deloc ruşine de tine, draga mea. Vreau să ţi le arăt când ne întoarcem la Istanbul.

         M-a privit surâzând atât cu afecțiune, cât şi cu un aer zeflemitor care, din punctul meu de vedere, era pe potriva poveştii şi, deopotrivă, a obsesiei mele.

         - Vrei să mă duci iar în garsoniera ta?

          Acum nu mai e nevoie de aşa ceva, am spus eu supărat, repetându-i vorbele.

         - Ai dreptate. Aseară m-ai dus de nas. Mi-ai luat cea mai de preţ comoară, înainte de-a ne căsători. Cei de teapa ta nu mai obişnuiesc acum să se însoare. Eşti soiul ăsta de bărbat.

         - Adevărat, am spus eu, pe jumătate în glumă, pe jumătate în joacă. Asta am şi aşteptat nouă ani, pentru asta am suferit. De ce m-aş mai ĭnsura acum ?!

         Încă ne mai țineam de mână. M-am întins, cu intenţia de-a o da pe glumă înainte ca discuţia să ia o turnură şi mai gravă, şi am sărutat-o pe buze apăsat. Mai întâi mí-a răspuns

la sărut, după care şi-a ferit buzele.

         - Mi-aş fi dorit, de fapt, să te omor, a spus ea, ridicându-se.

         - Pentru că ştii ce mult te