le ignorase complet; la urma urmei, el era comandantul unei nave spaţiale şi nu al unei corăbii cu pînze. Pînă atunci, adierea nu-l interesase cîtuşi de puţin din punct de vedere profesional. Ce ar fi făcut într-o asemenea situaţie de mult dispărutul căpitan al acelui Endeavour din trecut?

În ultimii ani, Norton îşi repetase întrebarea în fiecare moment de criză. Era secretul lui, pe care nu-l destăinuise nimănui. Ca majoritatea lucrurilor importante, îi fusese împărtăşit întîmplător.

Primise de cîteva luni comanda lui Endeavour cînd aflase că numele aparţinuse uneia dintre cele mai faimoase corăbii din istorie. Adevărat, în ultimii patru sute de ani existaseră vreo duzină de Endeavour pe mări, alte două în spaţiu, dar străbunica tuturor fusese cărbunarul Whitby de 370 de tone, la bordul căruia Căpitanul James Cook M. R., făcuse înconjurul lumii între 1768 şi 1771.

Cu un interes la început vag, transformat rapid într-o curiozitate devorantă ― aproape o obsesie ― Norton începuse să citească tot ce găsea despre Cook. În prezent era probabil autoritatea mondială în privinţa marelui explorator şi cunoştea pe dinafară pagini întregi din Jurnale…

Continua să considere incredibil faptul că un om realizase atît de multe lucruri cu un echipament atît de primitiv. Cook nu fusese însă numai un navigator de excepţie, ci şi un om de ştiinţă, un umanist într-o epocă violentă. Îşi trata oamenii cu blîndeţe; la fel de neobişnuit era şi faptul că se purta absolut în acelaşi mod cu sălbaticii adesea ostili din ţinuturile nou descoperite.

Visul lui Norton, pe care ştia că nu-l va împlini niciodată, îi cerea să refacă măcar una dintre călătoriile lui Cook în jurul lumii. Încercase un start minor dar spectaculos, care l-ar fi uimit cu siguranţă pe căpitan, zburînd pe o orbită polară pe deasupra Marii Bariere de Corali. Erau zorii unei dimineţi senine şi de la patru sute de kilometri înălţime zărea sub el imaginea superbă a ucigaşului zid din corali, marcat de linia de spumă albă din lungul coastei Queensland.

Avusese nevoie de mai puţin de cinci minute să parcurgă cei două mii de kilometri ai recifului. Cu o singură privire acoperise săptămîni întregi de drum periculos al celui dintîi Endeavour. Văzuse apoi prin telescop Cooktown şi estuarul unde nava fusese trasă la ţărm pentru reparaţii, după întîlnirea aproape fatală cu recifele.

Un an după aceea, o vizită la Staţia de Urmărire Spaţială Hawai îi oferise o experienţă şi mai greu de uitat. Luase hidroplanul pînă la golful Kealakekua şi, trecînd în viteză pe lîngă Stîncile vulcanice golaşe, simţise un surprinzător fior de emoţie, tulburător chiar. Ghidul arătase grupului de savanţi, ingineri şi astronauţi, din care făcea şi el parte, pilonul strălucitor de metal care înlocuise fostul monument distrus de giganticul tsunami din '68. Păşiseră cîţiva metri pe lava neagră şi alunecoasă pînă la plăcuţa de pe malul apei. Deasupra ei se spărgeau valuri mici, dar Norton de abia le băgase în seamă. Aplecîndu-se, citise:

În apropierea acestui loc a fost ucis căpitanul James Cook

14 februarie, 1779

placa originală a fost pusa la 23 august, 1928

de comitetul sescvicentenar) Cook

Înlocuita de comitetul tricentenar

14 februarie, 2079

Aceasta se întîmplase cu un an în urmă şi la o sută de milioane de kilometri depărtare. Însă într-un astfel de moment, prezenţa liniştitoare a lui Cook părea foarte apropiată. În adîncul tainic al minţii sale, Norton ar fi întrebat: „Ei, căpitane… care-i sfatul tău?” Era un joc la care recurgea atunci cînd îi lipseau datele pentru o rezolvare corectă, şi se vedea nevoit să se bazeze pe intuiţie. Intuiţia fusese dintotdeauna o trăsătură genială a lui Cook; mereu alesese soluţia potrivită ― pînă la cea din urmă, în golful Kealakekua.

Sergentul aşteptă răbdător în vreme ce comandantul său privea tăcut în întuneric. Nu mai era de nepătruns, deoarece la vreo patru kilometri depărtare se zăreau cele două pete palide de lumină ale expediţiilor de explorare.

La urgenţă, le pot rechema într-o oră, socoti Norton. Sînt sigur că o oră ar fi suficient.

Se întoarse spre sergent:

― Trimite următorul mesaj. Către Comitetul Rama, via Spacecom. Mulţumim pentru avertisment; vom lua măsuri. Rugăm specificaţi înţelesul expresiei: „stîrnite din senin”. Cu stimă, Norton, comandant pe Endeavour.

Aşteptă pînă ce bărbatul dispăru în direcţia luminilor orbitoare ale taberei, apoi porni din nou înregistrarea. Pierduse însă şirul gîndurilor şi nu-şi mai regăsi starea de spirit. Scrisoarea trebuia să aştepte.

Cînd îşi neglija datoria, căpitanul Cook îi venea rareori în ajutor. Îşi aminti apoi cît de rar şi pentru ce puţin timp îşi văzuse soţul sărmana Elisabeth Cook, în cei şaisprezece ani de căsnicie. Cu toate astea îi născuse şase copii… şi le supravieţuise tuturor.

Nevestele sale, niciodată aflate mai departe de zece minute la viteza luminii, n-aveau de ce se plînge…

17. PRIMĂVARĂ

În primele „nopţi” petrecute pe Rama, fusese dificil să adormi. Bezna şi misterele tăinuite de acesta apăsau, iar liniştea era şi mai tulburătoare. Absenţa zgomotului nu constituia o condiţie naturală; simţurilor omului le este necesară receptarea de impulsuri. În absenţa lor, mintea creează propriile ei substituţii.

Mulţi se plînseseră la deşteptare de zgomote stranii, chiar de glasuri: în mod evident halucinaţii ― cei care nu dormiseră n-auziseră nimic. Medicul-şef Ernst prescrisese un tratament simplu şi eficace; în timpul perioadei de odihnă, în tabără se difuza, în surdină, o muzică lină şi calmă.

Însă în noaptea aceea, comandantul Norton găsea medicaţia nepotrivită. Ciulea mereu urechile în întuneric şi ştia ce căuta să audă. Dar, deşi o briză firavă îi mîngîia uneori chipul, nu simţea nimic asemănător unui vînt sporind în depărtare. Pe de altă parte, nici una din echipele de explorare nu raportase ceva deosebit.

În sfîrşit, la miezul nopţii Navei se duse să doarmă. La consola de comunicaţii se afla permanent un om de veghe, în eventualitatea unor mesaje urgente. Alte precauţii nu păreau necesare.

Nici măcar un uragan n-ar fi produs zgomotul care-l deşteptă pe el şi întreaga tabără, într-o singură clipă. Părea că cerul însuşi se prăbuşise, că Rama se despicase şi crăpa în bucăţi. Mai întîi se