el, poate nițel cam infatuat; în clipa cînd Mitică se aproprie și-i întinse mîna, ridică un deget, sentențios.

— Dumneata ești doctor!

— Da, recunoscu Mitică. Iar dumneavoastră, părinte, suferiți de gută.

— Adevărat! Te-am recunoscut că ești doctor, pentru că te-ai uitat imediat la picioarele mele umflate. Vă invit să luăm o gustare.

Ofițerii nu mai puteau întîrzia, își luară rămas-bun și se ridicară cu elicopterul în aer, asurzind întreaga localitate pentru cîteva minute. Preotul o luă înainte, spre casă, ținîndu-se de stîlpii de beton care susțineau vița-de-vie. Era gras și greoi, cu ochii mici, iscoditori și răi. Nela înțelese imediat că Mitică îl antipatizează și-i șopti în treacăt:

— Te rog să nu-l jignești.

Preoteasa (și ea foarte grasă, aproape obeză) avea micul dejun pregătit: ouă fierte, unt de casă, dulceață de mure, ceai și pîine prăjită. Preotul și Mitică mîncau cu lăcomie; preoteasa ținea regim, Nela avea grețuri.

— Fiul meu, preciză preotul, după ce termină de mîncat, este și el medic. La București. E chirurg.

Mitică nu răspunse.

— Doriți să vă ghicesc?

Mitică se întoarse brusc spre preot; era nervos, se înroșise la față.

— Ce să ne ghiciți?

— Viitorul.

— Mie nu, părinte. În nici un caz! Și, dacă vreți să fiu sincer pînă la capăt, vă spun că faceți un mare păcat ghicind oamenilor viitorul. De ce să știu ce mi se va întîmpla mîine sau poimîine? La ce îmi folosește?

— Sînt oameni care vor să știe ce-i așteaptă.

— Foarte rău că le spuneți. Viața e interesantă și frumoasă tocmai pentru că e imprevizibilă. Ce plăcere mai am să trăiesc dacă știu că mîine va începe războiul și că voi fi scrum? Sau că îmi va cădea o cărămidă în cap, c-o să mă calce o basculantă, c-o să fac un cancer sau un infarct? De ce să aflu dinainte o bucurie sau o durere?

Preotul era un hulpav, nu se săturase, mînca pîine goală. Pe fața lui se așezase un surîs permanent de satisfacție. Mitică îl supăra, dar îl și mulțumea.

— Dragă domnule doctor, eu nu ghicesc numai viitorul. Pot să ghicesc și trecutul, și prezentul.

— Asta le știm fiecare.

— E adevărat. Dar eu nu ghicesc propriu-zis. Eu descifrez anumite întîmplări și-i ofer omului explicația și semnificația. E un dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu și pe care eu îl pun în slujba unor oameni amărîți. Poate credeți că m-am îmbogățit de pe spinarea lor? Nu. Pentru banii pe care-i încasez, le tai chitanță, după care-i vărs epitropiei bisericii. Din banii cîștigați de mine s-a turnat asfalt în comună. Tot din banii mei s-a ridicat căminul cultural și se face un pod. Acum cincisprezece ani a venit la mine prim-secretarul regiunii, un om prost și rău, care m-a acuzat că-i îndemn pe oameni să nu se înscrie în gospodăriile colective, ceea ce era o minciună. I-am spus că eu nu fac politică, dar el m-a lovit de față cu soția și mi-a strigat: „Ba da, faci, și pentru asta am să te distrug”. Doi ani am fost la Canal, excavatorist, ajutorul meu era un celebru istoric, profesor universitar și academician, vine des pe la mine, îi scria mereu scrisori lui Hrușciov, credea că el o să-i salveze viața, nu bănuia că toate scrisorile lui erau arse chiar în lagăr. Deținuții veneau și mă rugau să le ghicesc: ce-mi face nevasta, ce fac copiii, o să scap de-aici, cînd o să scap? Pentru asta am fost bătut și băgat la arest, copiii mei au fost dați afară din școli, iar nevastă-mea prășea cu ziua la alții și vindea cireșe și vișine la piață, ca să aibă ce mînca. Dumneata ai ceva împotriva mea, din principiu, dar eu nu fac decît bine. Azi-noapte m-a sculat o femeie amărîtă ca să mă întrebe ce se întîmplă cu fata ei care a fugit de-acasă de-o săptămînă, m-am uitat în ochii ei și i-am spus că fata o să se mărite, o să facă un copil și-o să-i fie bine. Ea mi-a dat zece ouă și-a plecat fericită.

Nela îl asculta fascinată, preotul avea o voce frumoasă și plăcută.

— Părinte, îi spuse ea, aș vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră între patru ochi. Nu despre mine, ci despre tatăl meu.

— Poftiți alături.

Nela se întoarse peste cinci minute, abătută, cu ochii plînși. Preotul nu-i spusese nimic încurajator și refuză să primească vreo răsplată. Cînd ieșiră în curte și porniră spre poartă, acesta se apropie de Mitică și-i șopti, discret:

— Din cîte simt eu, dumneata o să ai, în curînd, niște belele grozave.

— Știu îi răspunse Mitică, întorcîndu-i spatele, enervat. Mi-am ghicit singur.

Capitolul IV

Mitică aștepta în biroul secretarei lui Butușină de cinci minute, plimbîndu-se ca un leu în cușcă și înjurînd tot timpul printre dinți. Secretarei îi era frică de el, ședea pe jumătate ascunsă sub mașina de scris, cu două săptămîni în urmă îi aruncase cu un măr în cap.

— Ce face, dragă, acolo? Ce face? strigă Mitică, în culmea furiei. Între timp, își mușcase o buză, care îi sîngera. De ce s-a închis pe dinăuntru?

Secretara știa despre ce e vorba, dar nu voia să spună. Mitică își aduse aminte.

— A, da, exact, uitasem. E ora la care își schimbă proteza.

— Păi vedeți?! prinse secretara curaj. Vedeți că știți?

În aceeași clipă, Butușină apăru în cadrul ușii, încruntat și rău dispus.

— Poftim, tovarășe doctor.

Mitică intră și rămase în picioare lîngă ușă.

— Ia loc.

— Mulțumesc. Sînt grăbit. Despre ce e vorba?

Deși nu era fumător, Butușină își aprinse o țigară străină, cu filtru. Era limpede că avea nevoie de timp.

— Dragă tovarășe doctor…

— Fără „dragă”, îl repezi Mitică, imediat. Treci la subiect.

— Dumneata ai programată pentru mîine la ora opt sala de operații numărul doi.

— Da.

— Ce operație dorești să faci?

— Mă privește.

— Tovarășul director a plecat la reciclare. Cît lipsește dînsul, eu răspund de spital. Se interzice operația de mîine. Mai precis, se amînă.

Mitică se uită în tavan, ca să se calmeze, apoi zîmbi, crispat.

— Butușină!

— Da.

— Ce păcat