că bătrânul avea o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că în rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:

  — O faci să sufere degeaba pe… Domnişoara… pe doamna Olimpia… Te-a supărat cu ceva, poate… În împrejurări de acestea, se uită totul.

  — Nu e fata mea! Strigă aproape Simion, cu un glas nebănuit şi, fără să se mişte din loc, se făcu roşu la faţă.

  — Acum iar se irită, observă Aglae cu nuanţa indiferentă cu care prevesteşti o ploaie.

  Olimpia tremură puţin buzele, scotoci în corsaj o batistă şi izbucni deodată într-un plâns zgomotos.

  — Doamne, Doamne, zise Pascalopol cu multă delicateţe, nu sunteţi cuminţi deloc.

  Stănică, luând o atitudine nobilă, se ridică în picioare:

  — Domnule Tulea, câtă vreme şade sub acelaşi acoperământ cu mine, Olimpia e sub protecţia mea, şi nu permit, înţelegi dumneata…

  Moş Costache se ridică repede de la masă, cu aerul că are treabă în odaia vecină, iar Aglae făcu desperată semn lui Stănică să tacă. Acesta însă se aprinsese.

  — Să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dumnezeu este soţia mea şi mama fiului nostru!

  Vânăt la faţă, Simion sări în picioare aşa de iute, că broboada îi căzu de pe umeri, şi, de furie, făcu spume la gură:

  — Eşti un pungaş, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, eşti un pungaş.

  Şi căuta cu ochii ceva să arunce. Negăsind, luă ghergheful şi, într-o clipă, îl făcu bucăţi, sfâşiind cu înverşunare etamina. Apoi rămase aşa tremurând din tot corpul. Toţi tăcuseră şi nu se mai auzea decât plânsul cu sughiţuri al Olimpiei. După o pauză lungă, Aglae zise autoritară lui Simion:

  — Bea puţină apă!

  Aurica se ridicase şi întindea un pahar de apă bătrânului, care-l luă docil şi sorbi din el.

  — Iar voi, se îndreptă Aglae către cei doi, plecaţi acum. O să văd eu ce fac cu ăsta.

  Olimpia ieşi suspinând, iar Stănică o urmă ţanţoş, după ce dăduse ceremonios bună seara. Simion, calmat cu aceeaşi repeziciune cu care se înfuriase, cu aerul chiar de a nu şti ce s-a întâmplat, privea mâhnit la ghergheful lui şi la ghemele de lână risipite pe jos şi se aplecă să şi le culeagă. Otilia se repezi şi-i adună toate lucrurile, punându-i-le pe măsuţă.

  — Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Îţi dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!

  — Îmi dai altul? Spuse Simion încântat şi senin. Bine, atunci să-mi dai!

  — Du-te şi te culcă, Simioane, porunci Aglae, că e târziu şi te-ai enervat. Lasă, că brodezi tu şi mâine.

  Bătrânul se îndreptă supus spre uşă, condus de Otilia.

  — Simion, continuă Aglae după ieşirea lui, e încăpăţânat ca un catâr, dar tot o sa dea. Trebuie lăsat în apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta să înţeleagă să nu mai vină pe aici ca să-l irite. Stănică s-a luat după ea. Dacă-l laşi în pace pe Simion, fără să-i baţi capul, se înduplecă.

  În vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasă, se întorcea pe portiţa din fund, auzi în întuneric o şoaptă bine articulată.

  — Otilio, Otilio!

  — Cine este? Întrebă ea puţin cam speriată.

  — Eu sunt!

  O umbră se apropia din direcţia chioşcului şi Otilia recunoscu pe Stănică.

  — Ce faci aici? Unde ai lăsat-o pe Olimpia?

  — Mă aşteaptă în stradă. Vreau să te rog ceva. Dă-mi douăzeci de franci împrumut. Nu trebuie să ştie nimeni. Nu vreau să umilesc pe Olimpia şi să mă cobor până la părinţii ei denaturaţi. Când n-am să mai pot face faţă, îmi zbor creierii.

  Stănică spusese aceste cuvinte cu o petulanţă în care nu se ghicea nici un soi de depresiune, privind nerăbdător înspre poartă.

  — Să văd dacă am, zise Otilia, aşteaptă-mă aici.

  Otilia se urcă sus în vârful picioarelor şi se întoarse repede.

  — Uite, zise, îţi mai dau încă o dată, dar să ştii că nu mai am. De atâtea ori v-am dat la amândoi.

  — Bine, bine, mulţumesc, răspunse Stănică, luând banii. Unde şade Pascalopol?

  — Dar ce-ai cu el?

  — Vreau să-i mulţumesc fiindcă se ocupă de noi.

  — Stănică, îl imploră Otilia, lasă-l în pace pe Pascalopol, prea îl sâcâie toţi. Nu ştiu unde stă.

  Stănică ar mai fi voit sa spună ceva, dar se auzeau paşii celor dinăuntru, care coborau pe scări. Fugi repede spre poarta de din dos şi ieşi în stradă prin curtea cealaltă.

  În seara următoare, Pascalopol, în vizita obişnuita la Oti-lia, primi din mâinile unui comisionar o scrisoare închisă, în care citi următoarele: „Stimate domnule Pascalopol, Clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive pentru viaţa mea şi răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de revolver. M-am gândit ore întregi până să iau condeiul în mână şi, în sfârşit, m-am decis să apelez la inima dumitale nobilă, care înţelege toate. Existenţa mea este un martiriu închinat la două fiinţe dragi: Olimpia şi fiul meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea hrăni familia anemiată şi debilă. Nu voi face apel la părinţii denaturaţi niciodată. Te rog pe dumneata să fii aşa de bun să-mi împrumuţi o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie. În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existenţă şi te rog să ocroteşti familia mea.

  Cu mii de mulţumiri.

  Stănică Raţiu”

  Pascalopol citi scrisoarea, privit în tăcere de ceilalţi