să te accepte. Trebuie să ieşi şi să faci parte din ea – în ciuda greşelilor trecute.

Papa îşi ridică privirea.

– Greşeli? Am făcut greşeli în viaţa mea, dar faptul că nu am intrat în partidul nazist nu este una dintre ele. Încă au cererea mea – ştii asta – şi nu m-aş putea duce înapoi să întreb. Eu doar…

 

În acel moment, un mare fior şi-a făcut apariţia.

A valsat prin fereastră purtat de curent. Poate că era adierea celui de-al Treilea Reich care prindea puteri şi mai mari. Sau poate că era doar Europa respirând din nou. Oricum, a căzut peste ei în vreme ce ochii lor metalici s-au ciocnit ca nişte căni de tinichea în bucătărie.

– Nu ţi-a păsat niciodată de ţara asta, zise Hans junior. Nu de ajuns, în orice caz.

Ochii lui papa au început să se aprindă. Nu l-a oprit pe Hans junior. Dintr-un motiv, s-a uitat la fată. Cu cele trei cărţi ale sale stând drepte pe masă, ca şi cum ar fi participat la conversaţie, ea murmura în linişte cuvintele în timp ce citea dintr-una.

– Şi ce gunoi citeşte fata asta? Ar trebui să citească Mein Kampf.

Liesel privi în sus.

– Nu-ţi face griji, Liesel, zise papa. Tu citeşte în continuare. Nu ştie ce vorbeşte.

Dar Hans junior nu terminase. Se apropie şi spuse:

– Ori eşti cu Führerul, ori eşti împotriva lui – şi văd că eşti împotriva lui. Mereu ai fost.

Liesel privi faţa lui Hans junior şi se opri pe subţirimea buzelor şi pe linia bolovănoasă a dinţilor de jos.

– E jalnic cum un om poate sta deoparte, fără să facă nimic, iar o naţie întreagă curăţă mizeria şi devine măreaţă.

 

Trudy şi mama erau la fel de timorate ca şi Liesel. Se simţea miros de supă de mazăre, de ceva care se ardea şi de confruntare.

Toţi aşteptau următoarele cuvinte.

Au venit de la fiu. Doar două.

 

– Eşti laş!

I le azvârli în faţă lui papa şi părăsi imediat bucătăria şi casa. Ignorând zădărnicia gestului, papa se duse spre uşă şi strigă către fiul său:

– Laş? Eu sunt laşul?!

Apoi, se grăbi după el, spre poartă, continuând să-i vorbească. Mama s-a dus grabnic la fereastră, a smuls de acolo steagul şi a deschis-o. Ea, Trudy şi Liesel s-au îngrămădit acolo, privind cum un tată îl prinde din urmă pe fiu şi îl înşfacă implorându-l să se oprească. Nu puteau auzi nimic, dar felul în care Hans junior a ridicat din umeri şi s-a eliberat a fost îndeajuns de limpede. Imaginea lui papa privindu-l cum se îndepărtează urla din stradă.

– Hansie! strigă mama într-un final.

Atât Trudy, cât şi Liesel au tresărit la auzul vocii ei.

– Întoarce-te!

Băiatul plecase.

 

Da, băiatul plecase şi mi-aş dori să vă pot spune că totul a mers bine pentru mai tânărul Hans Hubermann, dar nu a fost aşa.

După ce a dispărut de pe strada Himmel în acea zi, în numele Führerului, se va pripi către evenimentele altei întâmplări, fiecare pas ducând tragic către Rusia.

Către Stalingrad.

CÂTEVA LUCRURI DESPRE STALINGRAD 1. În 1942 şi la începutul anului 1943, în acel oraş, cerul era înălbit în fiecare dimineaţă, alb ca un cearşaf. 2. Toată ziua, în timp ce purtam sufletele peste el, acea pânză era împroşcată cu sânge, până când se umplea şi atârna către pământ. 3. Seara, era stoarsă şi înălbită din nou, gata pentru zorii zilei următoare. 4. Şi asta se întâmpla doar când lupta se dădea în timpul zilei.

După ce fiul a plecat, Hans Hubermann a mai stat preţ de câteva clipe. Strada părea atât de mare!

Când şi-a făcut apariţia înăuntru, mama l-a fixat cu privirea, dar nu au schimbat niciun cuvânt. Nu l-a admonestat deloc, ceea ce, după cum ştiţi, era extrem de neobişnuit. Poate, hotărâse că fusese îndeajuns de rănit, fiind etichetat drept laş de singurul său fiu.

Pentru o vreme, a rămas tăcut la masă după ce prânzul a luat sfârşit. Chiar era un laş, aşa cum precizase atât de brutal fiul lui? Cu siguranţă, în Primul Război Mondial, se considerase astfel.

Acestui lucru îi atribuise supravieţuirea. Dar există oare laşitate în recunoaşterea fricii? Există laşitate în a fi bucuros că ai supravieţuit?

Gândurile sale traversau masa, în vreme ce privea fix parcă prin ea.

– Papa? întrebă Liesel, dar el nici nu se uită la ea. Despre ce vorbea? Ce voia să spună când…

– Nimic, răspunse papa. Vorbi, liniştit şi calm, către masă. Nu e nimic. Uită de el, Liesel! Mai trecu poate un minut până când vorbi din nou: Nu trebuie să te duci la un foc în aer liber?

– Da, papa.

Hoţul de cărţi a mers şi s-a schimbat în uniforma de la Tineretul Hitlerist şi au plecat o jumătate de oră mai târziu, spre sediul BDM. De acolo, copiii erau luaţi în grupuri spre centrul oraşului.

Se ţineau discursuri.

Se aprindea un foc.

Se fura o carte.

100% transpiraţie pur germană

Oamenii se aliniau pe străzi, în timp ce tineretul Germaniei mărşăluia spre primărie şi piaţa centrală. De câteva ori, Liesel a uitat de mama ei şi de orice altă problemă. Îşi simţea pieptul umflat în vreme ce oamenii îi aplaudau. Câţiva copii le făceau cu mâna părinţilor, dar scurt – exista o instrucţiune clară să meargă cu capul drept şi să nu se uite sau să facă semne cu mâna mulţimii.

Când grupul lui Rudy ajunse în centru şi i se ceru să se oprească, apăru un incident. Tommy Müller. Restul trupei se opri din marş, iar Tommy a intrat direct în băiatul din faţa sa.

– Dummkopf! scuipă băiatul înainte de a se întoarce.

– Îmi pare rău, zise Tommy cu braţele întinse în apărare. Faţa îl dădu de gol. Nu am auzit.

A fost doar un moment scurt, dar ca o previziune a necazurilor ce vor urma. Pentru Tommy. Pentru Rudy.

 

La sfârşitul marşului, diviziile Tineretului Hitlerist au primit permisiunea să se disperseze. Ar fi fost aproape imposibil