Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
La 15.40, aerul s-a răcit considerabil.
Oamenii au glumit că trebuie să se încălzească.
– Oricum, doar la asta e bun acest gunoi.
Au folosit cărucioare pentru a-l aduce pe tot. A fost aruncat în mijlocul pieţei centrale şi înmuiat în ceva aromat. Cărţi şi hârtie, şi alte materiale alunecau sau cădeau doar pentru a fi din nou aruncate în grămadă. De la depărtare, semăna cu ceva vulcanic. Sau cu ceva grotesc şi extraterestru, care aterizase în mod miraculos în mijlocul oraşului şi trebuia şters rapid de pe faţa pământului.
Mirosul s-a strecurat spre mulţimea care se afla la o distanţă bunicică. Erau cu o mie de oameni în plus, pe jos, pe treptele primăriei, pe acoperişurile care încercuiau piaţa.
Liesel tocmai încerca să-şi croiască drum când s-a auzit un pocnet, ceea ce a făcut-o să creadă că focul izbucnise deja. Nu era cazul. Zgomotul era dat de cinetica oamenilor care se mişcau şi se încărcau cu energie.
Au început fără mine!
Deşi ceva din interiorul ei îi spunea că asta era o infracţiune – până la urmă, cele trei cărţi erau obiectele ei cele mai preţioase –, se simţea obligată să vadă mormanul aprinzându-se. Nu se putea desprinde. Presupun că oamenilor le place să vadă puţină distrugere. Castele de nisip, case din cărţi de joc, de acolo începe. Marele lor talent este capacitatea de a înteţi un conflict.
Ideea că îl va rata a dispărut când a găsit un loc gol printre trupuri şi a putut vedea movila de vinovăţie încă intactă. Era înghiontită şi îmbrâncită, scuipată chiar. Îi amintea de un copil nepopular, lăsat pradă uitării şi derutat, incapabil să-şi schimbe soarta. Cu capul lăsat. Cu mâinile în buzunare. Pentru totdeauna. Amin.
Pe margini continuau să cadă tot felul de bucăţele, iar Liesel îl căuta pe Rudy. „Unde e Saukerl-ul ăla?”
Când îşi ridică privirea, cerul parcă se ghemuise.
Un orizont de steaguri şi uniforme naziste s-a ridicat, acoperindu-i priveliştea de fiecare dată când încerca să se uite peste capul unui copil mai mic. Era zadarnic. Nu exista şovăială sau vreo posibilitate să te strecori, sau discuţie logică. Respirai cu el şi îi cântai cântecele. Îi aşteptai focul.
Un bărbat de la tribună a cerut linişte. Uniforma lui era de un brun strălucitor. Practic, încă avea fierul de călcat pe ea. Se lăsă tăcerea.
Primele cuvinte:
– Heil Hitler!
Prima lui acţiune: salutul adresat Führerului.
– Astăzi este o zi frumoasă, continuă el. Nu numai că este ziua marelui nostru lider, dar i-am şi oprit pe inamici încă o dată. I-am împiedicat să ne atingă minţile…
Liesel încă încerca să se strecoare prin mulţime.
– Am pus capăt molimei care se răspândise în Germania în ultimii douăzeci de ani, dacă nu mai mult!
Executa acum ceea ce se numeşte Schreierei – o manifestare desăvârşită a strigătului pasionat avertizând mulţimea să fie cu ochii în patru, să fie vigilentă, să caute şi să distrugă maşinaţiunile malefice care au drept scop infectarea patriei-mamă în cele mai deplorabile moduri.
– Imoralii! Kommunisten!
Din nou cuvântul acela. Cuvântul acela vechi. Camere întunecate. Bărbaţi care purtau costume.
– Die Juden – evreii!
La jumătatea discursului, Liesel a renunţat. Cuvântul „comunist” a împietrit-o, iar restul discursului a trecut în goană, pierdut undeva printre picioarele germane din jurul ei. Cascade de cuvinte. O fată păşind pe apă. Se gândi din nou. „Kommunisten.”
Până acum, la BDM, li se spusese că germanii erau rasa superioară, dar nimeni altcineva nu fusese menţionat. Desigur, toată lumea ştia de evrei ca principalii vinovaţi de violarea idealului nemţesc. Dar, până astăzi, niciodată nu fuseseră menţionaţi comuniştii, în ciuda faptului că oamenii cu un asemenea crez politic trebuiau, de asemenea, pedepsiţi.
Trebuia să iasă.
În faţa ei, un cap cu păr blond împărţit în două cozi stătea absolut nemişcat pe umeri. Holbându-se la el, Liesel vizită din nou acele camere întunecate ale trecutului şi şi-o aminti pe mama ei răspunzând la întrebări alcătuite dintr-un cuvânt.
Văzu totul clar.
Pe mama ei înfometată, pe fratele dispărut. Kommunisten.
Pe fratele mort.
– Şi acum, spunem adio acestei mizerii, acestei otrăvi.
Chiar înainte ca Liesel Meminger să se răsucească brusc pe călcâie, îngreţoşată, către ieşirea din mulţime, creatura lucioasă, cu cămaşă brună părăsi tribuna. Primi o torţă de la un acolit şi aprinse grămada care îl făcea să pară un pitic în toată vina lui.
– Heil Hitler!
Audienţa:
– Heil Hitler!
O serie de bărbaţi au plecat de la tribună şi au înconjurat mormanul, l-au aprins, în aclamaţiile tuturor. Glasuri se căţărau pe umeri şi mirosul de transpiraţie pur germană s-a străduit la început, apoi s-a revărsat afară. A dat colţ după colţ, până când toţi înotau în el. Cuvintele, transpiraţia. Şi zâmbetele. Să nu uităm zâmbetele.
Au urmat multe comentarii umoristice, plus încă un atac violent cu „Heil Hitler”. Ştiţi, chiar mă întreb dacă nu cumva cineva şi-a pierdut pe acolo vreun ochi sau şi-a rănit vreo mână ori vreo încheietură. Nu trebuia decât să te uiţi în direcţia greşită la momentul nepotrivit sau să stai prea aproape de altă persoană. Poate că oamenii chiar se răneau. Personal, vă pot zice că nimeni nu a murit din asta, cel puţin, nu fizic. Rămânea, bineînţeles, realitatea celor patruzeci de milioane de oameni pe care i-am ridicat până când toată chestiunea a luat sfârşit, dar devine prea metaforic. Permiteţi-mi să mă întorc la foc.
Flăcările portocalii salutau mulţimea, în timp ce hârtia şi litera de tipar se dizolvau. Cuvintele arse erau zdrobite în propoziţiile lor.
Pe de altă parte, dincolo de fierbinţeala neclară, puteai vedea cămăşile brune şi svasticile luându-se de mână. Nu se vedeau oamenii. Doar uniforme şi semne.
Păsările de deasupra dădeau târcoale.
Descriau cercuri, atrase cumva de strălucire – până când se apropiau prea mult de căldură. Sau erau oamenii? Cu siguranţă, căldura nu era nimic.
În încercarea de a scăpa, o găsi o voce:
– Liesel!
Ajunse până la ea, iar fata a recunoscut-o. Nu era Rudy, dar